Calitatile pastei. Cu cutitul sau cu pensula, incercam, intr-un mod foarte apropiat de practica, consistenta pastei, viseozitatea sau onctuozitatea ei. sunt de preferat (pentru ca este mai usor sa licliefiem decat sa ingrosam) pastele ceva mai tari, chiar usor mate, celor prea incarcate de ulei. Se stie ca le putem potrivi dupa voie. Finetea se apreciaza aplicand pe o suprafata neteda, neporoasa, un strat subtire de culoare diluata cu verniu de pictura, sau pur si simplu zdrobind o bucatica de pasta intre doua unghii; atunci granula se simte la pipait. Finetea este o calitate, in sensul ca ea face sa creasca randamentul culorii si omogenitatea ei. Adeseori, ea este insotita de o oarecare viscozi-tate a pastei care, mai putin frecata, are o consistenta mai "cremoasa", mai "scurta".
Regasim aceasta calitate pastrind, totodata, avantajele unei paste fine, daca incorporam in ea o cantitate mica de apa sau, mai bine, de medium de ingrosare. Puritatea si vivacitatea culorilor. Intindem pe aceeasi placa de sticla, cu un cutit de paleta pe care-l minuim intr-o singura directie, doua gramajoare din pastele pe care le comparam. Se formeaza astfel doua straturi pe care le facem sa se atinga fara sa se amestece. Aceasta apropiere face ca diferentierile dintre ele sa fie foarte vizibile. O pasta mata are mai putina stralucire decit una grasa, indiferent de pigmenti! Pe care-i contin.
Pentru ca proba sa fie concludenta, vom da, in prealabil, acelasi grad de stralucire celor doua esantioane, adaugandu-le cite o picatura de ulei sau de verniu de pictura. Ne limitam aici la simple observatii vizuale. De altfel, daca puritatea (absenta oricarui element care sa fie in afara unei zone linii late a cercului cromatic) este o marime masurabila optic, vivacitatea este o impresie psihologica. Culorile transparente nu sunt frumoase decat folosite in glasiu, sau la grosimile infime ale procedeelor de tiparire policroma. Asa cum ies din tub sau aplicate in paste groase, ele sunt intunecate si terne (albastru de prusia, carmin, garanta, verde smarald, galben de india, ca sa nu le citam decat pe cele traditionale). Daca le amestecam cu cantitati cresclnde de alb sau dintr-o culoare opaca, vivacitatea lor creste, ajunge la maximum, ca sa scada apoi, tonul foarte degradat devenind "spalacit" sau "pastel". Acest maximum de bogatie (corespunzind in fiecare caz unor anumite proportii de amestec) este ceea ce edelmann numeste "punctul optim" al unei culori.
Faptul este cunoscut de pictori, pentru ca ei stiu sa aleaga grosimea unui glasiu sau inaltimea unui degradau. Deci nu trebuie sa confundam vivacitatea cu puritatea (lipsa altor culori) sau cu saturatia (absenta albului). Puterea de acoperire, puterea de colorare. Aceste doua proprietati caracterizeaza randamentul unei culori. Puterea de acoperire este aptitudinea de a masca o suprafata. Comparatia se face aplicind doua esantioane la fel de groase pe un fond variat colorat. Puterea de colorare reprezinta aptitudinea de a modifica, prin amestec, nuanta unei culori, sau de a colora un alb.
Se fac doua gramajoare egale cu acelasi alb; la prima gramajoara adaugam un volum oarecare dintr-una din cele doua culori de comparat, iar la a doua un volum egal din cealalta culoare. Culoarea care, dupa amestecare, da tonul cel mai inchis are cea mai mare capacitate de colorare. Vom profita de aceasta proba ca sa notam natura degradeulni mai mult sau mai putin pur, mai mult sau mai putin cald sau rece. Dintotdeauna, din motive de economie, s-au adaugat componente inerte (de pilda, creta) la pigmenti scumpi. Asemenea probe ne permit sa ne dam seama de acest lucru. Este mai greu sa verificam daca, la o culoare nobila, aceleasi motive nu au dus la substituirea partiala nu a unei sarcini incolore, ci a unui alt pigment mai ieftin, adeseori, din pacate, cu o stabilitate mai mica. Puterea de colorare este, cu toate acestea, neschimbata, iar vivacitatea, uneori, sporita.
Deci, atunci, pe loc, nu ne dam seama de nimic. Din aceasta cauza, fabricantul cinstit va semnala faptul printr-o denumire fara echivoc, deoarece beneficiarul trebuie sa fie avertizat si sa cunoasca riscurile. Din punct de vedere industrial, puterea de acoperire arata cantitatea de culoare necesara ca sa acopere total o anumita suprafata policroma. Dar ceea ce ne intereseaza si determinam prin aceasta proba este ceea ce, la aceeasi grosime de tusa, va ascunde mai bine culorile de dedesubt. Daca ar fi vorba sa comparam doua alburi, am face doua gramajoare egale pe care le-am amesteca cu doua volume identice, dintr-u culoare inchisa sau de negru. Cea mai puternica va da degradeul ce) mai luminos. In acest caz, trebuie sa inlocuim termenul de "putere de colorare" cu cel de "putere de luminare".
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980