Dar sa revenim la fenomenele psihice cu acest pasaj din vibert: "in spectrul solar exista o mie de nuante pe care un ochi exersat le poate distinge, separate de aproximativ doua mii de linii intunecate. Nu putem lua o anume fisie ca sa definim o nuanta, pentru ca daca aceste fasii sunt imuabile, indiferent de intensitatea luminoasa, nuantele nu sunt. cand lumina creste, toate culorile spectrului se apropie de centru care este galben-verde. Atunci galbenul devine mai galben-verde, portocaliul mai galben, rosul mai portocaliu, stacojiul mai rosu, iar de cealalta parte a centrului, verdele devine mai gelben-verde, albastrul mai verde, ultramarinul mai albastra, violetul mai ultramarin. Facem aici o apropiere de articolul lui michacl II. Wilson, dynaniique des couieurs (paletle, numarul Din care dam un pasaj: "cind lumina albastra este desaturata prin adaugarea culorii sale complementare sau a albului, nuanta de amestec se deplaseaza progresiv spre violet.
De asemenea, portocaliul se deplaseaza spre rosu, in timp ce verdele si purpuriul, practic, mi se schimba. Pe cer vedem adeseori aparand culorile purpuriu si magenta, acolo unde unele zone ale atmosferei sunt luminate simultan de lumina rosiatica a soarelui si de lumina albastruie a cerului; culoarea verde este mai putin frecventa, desi o putem zari, cand timpul este foarte senin, la un unghi de 20 — 30 grade aproximativ deasupra orizontului, cand culoarea turcoaz palid a atmosferei superioare transpare prin straturile ceva mai dense care se ingalbenesc, situate mai jos, mai aproape de observator. Dimpotriva, pe masura ce lumina descreste, culorile se departeaza de centru: galbenul devine mai portocaliu. Rosul mai caramiziu iar acesta din urma, mergind spre intuneric, se intuneca. De cealalta parte a centrului, verdele devine mai albastru, ultramarinul mai violet, iar acesta din urma mergind spre intuneric, se intuneca, precum caramiziul. Ca sa definim o culoare in raport cu fisiile, spectrul trebuie consultat la un anumit grad de luminozitate". Aceasta se datoreste tot faptului ca nu exista culoare prin ea insasi.
De la alb la negru se trece printr-un maximum de vivacitate a nuantei. Ne putem gandi la goethe imprumutind din antichitate aceasta reflectie: "culorile se nasc din lupta dintre lumina si intuneric". Aceasta lupta este cea a pictorului, fie el grunewald, rembrandt sau Delacroix, si in ea gaseste Pierre soulages infruntarea spiritului cu materia. Aceste variatii nu privesc doar subiectul si, prin el, pe pictorul care lucreaza dupa natura si care va sti nu numai sa le exprime, ci si sa traga foloase de pe urma lor. Cele afecteaza, de asemenea, opera artistica — figurativa sau nu — daca nu se tine seama la crearea ei, de capcanele pe care ni le rezerva expunerea ei sub un ecleraj diferit. Numeroase clasificari, printre altele si cercuri eroina нее, nu vadesc aceasta preocupare. Daca pictam in plina lumina, dat fiind ca inaltimea lor scade, tonurile pe care credem ca le-am aplicat corect vor fi in realitate prea inalte, prea saturate, iar acordurile noastre in raporturile dintre ele, prea indepartate.
Riscam ca tabloul, adus in lumina atenuata a unui salon sau a unui apartament, sa distoneze. Si reciproca este valabila: o lucrare executata intr-o lumina slaba poate sa para fada in plina lumina. Deja intensitatea luminoasa insala atunci cand trebuie: sa copiem sau sa comparam unele tonuri in aceeasi lumina. Inii amintesc de gimnastica pe care o facea un batrin colorist in cautarea unui coltisor ales in mod savant, ca sa studieze esantioane sau cataloage de nuante. Am cunoscut un altul care, in acelasi scop isi punea ochelari de soare. Ambii aveau constiinta faptului ca la un anumit grad de ecleraj, diferentele deveneau mai sensibile. Experienta prozaica, dar care, transpusa de artist, va rezolva problema tonului local si a alegerii pe care o face peisagistul.
Sa o rezumam astfel: culoarea cea mai pura pe care o va capata un obiect, nu va fi nici in plina lumina, nici in umbra totala, ci intr-o zona anumita, corespunzind unei intensitati determinate a eclerajului pe care tehnicianul stie sa o cifreze si pe care pictorul o denumeste "ton local". Stim ca aici va aplica el culoarea proprie obiectului pe care vrea sa-l evoce. In functie de importanta pe care o va da acestui ton local si de pozitia sa in raport cu zonele de umbra si lumina, datorita carora cu ajutorul modelenlui, va sugera rotirea obiectului reprezentat, pictorul va putea in schimb, sa ne faca sa simtim impresia de intensitate luminoasa a alegerii sale. Or, couliou are perfecta dreptate sa afirme: "cu atat mai restrinsa cu cat eclerajul este mai violent, demi-tenta se va impune mai mult in conditiile unei luminari mai blande, do exemplu pe timp inchis. Ne putem inchipui citi mari coloristi s-an format la lumina lagunei venetiene sau la ceata transparenta a coastelor minecii sau ale marii nordului. Culoarea unui obiect o da semi-lumina: lumina este decolorata, umbra de asemenea. Umbra purtata capata culoarea zonelor invecinate' (paul sarusier, de la peinliire).
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980