Locke este de parere ca intunericul nu constituie in sine o notiune de groaza si ca desi o lumina excesiva produce suferinta simtului vederii, bezna fara fund nu supara catusi de putin: de fapt el remarca altundeva [ ca de indata ce doica batrina a asociat cindva notiunea de strigoi si vircolaci cu cea de intuneric, de atunci incoace noaptea a devenit pentru imaginatie un lucru suparator si oribil". Autoritatea acestui autor este neindoios la fel de mare ca a oricarui alt om si pare sa contrazica principiul nostru general (partea a doua, sectiunea III). Noi am tratat intunericul ca pe o sursa a sublimului ; si tot timpul am considerat ca sublimul depinde de vreo modificare a suferintei sau groazei ; asa ca, pentru oamenii a caror minte nu a fost alterata de timpuriu de superstitii, intunericul nu este in nici un fel suparator ori ingrozitor si deci, pentru ei nu poate fi un izvor de sublim. Dar, cu tot respectul pentru o asemenea autoritate, mie mi se pare ca o asociatie mai generala, o asociatie care cuprinde intreaga omenire, poate include groaza in notiunea de intuneric ; caci in bezna totala este imposibil sa stim in ce masura mai suntem sau nu in siguranta ; nu stim ce obiecte avem in jur ; in Orice clipa ne putem izbi de vreun obstacol primejdios ; daca facem un pas putem cadea intr-o prapastie; iar daca se apropie vreun dusman, nu stim in ce parte sa ne aparam ; intr-un asemenea caz, puterea pe care o avem nu ne mai ofera protectie deplina ; intelepciunea nu mai poate actiona decat pe ghicite ; pana si cei mai viteji incep sa sovaie, iar cel care nu se roaga pentru nimic altceva in apararea lui, este silit sa se roage pentru lumina: zeus, parinte ceresc, inlatura ceata din oaste fa sa rasara seninul si limpede ochii sa vada si la lumina macar sa pierim, daca astfel iti este voia: in ceea ce priveste asociatia cu strigoii si vircolacii, cu siguranta ca este mai firesc sa socotim ca intunericul a fost ales ca o scena potrivita pentru asemenea reprezentari de spaima, deoarece era la origine o notiune de groaza, decat sa credem ca ele au facut ca intunericul sa fie inspaimintator. Mintea omului poate usor sa cada intr-o greseala de primul tip ; dar este foarte greu sa ne inchipuim ca efectul unei idei atat de universal inspaimintatoare in toate epocile si in toate tarile, cum este intunericul, ar putea vreodata sa se datoreze unui manunchi de povesti si vorbe de claca, sau vreunei cauze atat de neinsemnate prin natura ei, si cu un cimp de actiune atat de subred. Intunericul este inspaimintator in sine. La o cercetare mai atenta ar putea reiesi ca intunericul si negreala sunt in oarecare masura suparatoare prin actiunea lor naturala, independent de Orice soi de asociatii.
Trebuie sa subliniez ca notiunile de intuneric si negreala sunt in mare masura asemanatoare ; ele difera doar prin aceea ca negreala este o idee mai limitata. Domnul cheselden ne-a spus o poveste foarte ciudata despre un baiat care s-a nascut orb si a ramas orb pana la 13—14 ani; apoi a fost operat de cataracta si si-a recapatat vederea. Printre numeroase amanunte demne de a fi retinute in legatura cu primele sale peripe'ii si judecati asupra obiectelor vazute, cheselden ne spune ca prima data cand a aparut un obiect negru in fata baiatului, i-a dat o stare de neliniste ; catva timp dupa aceea, intalnind intamplator o negresa, a fost cuprins de groaza la vederea ci ll. In cazul respectiv, este aproape imposibil sa presupunem ca groaza s-a nascut din vreo asociatie oarecare. Din relatarea respectiva, ar reiesi ca baiatul era inzestrat cu un simt de observatie si cu o sensibilitate neobisnuite pentru varsta lui ; de aceea, este probabil ca daca marea neliniste pe care a simtit-o vazind prima data culoarea neagra s-ar fi nascut din legatura pe care o facea cu vreo alta notiune neplacuta, el ar fi observat si mentionat acest lucru. Caci o notiune dezagreabilii numai prin asociere releva in mod evident inca de la prima impresie cauza efectului ei negativ asupra simturilor noastre ; in cazurile obisnuite, de fapt, cel mai adesea acest lucru se pierde ; datorita faptului ca asocierea initiala s-a produs foarte devreme, iar impresia ulterioara s-a repetat frecvent. In cazul nostru nu exista timpul necesar pentru o asemenea deprindere; si nici nu exista vreun motiv de a crede ca efectele daunatoare ale negrului asupra imaginatiei sale se datorau in mai mare masura legarii de notiuni dezagreabile decat ca efectele bune ale culorilor mai vesele ar fi provenit din legatura cu altele incantatoare.
Probabil amandoua aveau efectele lor bazate pe functiunea lor fireasca". William cheselden (1688—1752), unul din cei mai mari chirurgi britanici, era cunoscut in special pentru operatia laterala efectuata asupra pietrelor la rinichi. Burke se refera la foarte lunga lucrare a lui cheselden "relatare a unor observatii facute de un tanar domn care s-a nascut orb sau si-a pierdut vederea atat de devreme incat nici nu-si aminteste sa fi vazut vreodata si a fost operat de cataracta pe la 13—14 ani" (analele societatii regale britanice, 1729, xxxv; pagina 447—450). Burke avea in minte in special urmatoarea afirmatie: "baiatul socotea stacojiul a fi cea mai frumoasa dintre toate culorile, iar dintre celelalte le socotea incantatoare pe cele mai vii, in schimb cand a vazut prima data culoarea neagra, aceasta i-a produs o senzatie foarte neplacuta, desi dupa un timp s-a impacat cu ea ; dar cateva luni mai tarziu, intalnind intamplator o negresa, a fost cuprins de o groaza cumplita la vederea ei" (op. Cit., pagina 448).
Concluziile trase de burke din acest caz au fost contestate in the 194 literary magazine, II, 188:
* Notă: Burke, Edmund - Despre sublim si frumos, Editura Meridiane, 1977