Dar simpla scriptura nu poate oferi singura toate ideile referitoare la maretia acestui subiect. In scriptura, ori de cite ori este infatisat dumnezeu, ori de cite ori vorbeste el, se face apel la tot ce este mai inspaimantator in natura pentru a intensifica efectul solemn si grozav al prezentei divine. Psalmii si cartile profetilor sunt intesate de asemenea exemple. Psal-mistul spune: ,.pamantul s-a cutremurat si corurile s-au topit de fata ta. Si ceea ce este remarcabil, pictura pastreaza acelasi caracter, nu numai cand se presupune ca dumnezeu se pogoara pentru a se razbuna pe ticalosi, ci chiar si atunci cand el exercita aceeasi plenitudine a puterilor sub forma unor acte de bunavointa fata de omenire: "clatitu-s-a pamantul de fata domnului, de fata dumnezeului lui lacov cel ce a prefacut piatra in iezer si stinca in izvor de apa curgatoare. Nu am mai sfarsi niciodata daca am enumera toate pasajele din scriitorii religiosi ca si din cei profani, care stabilesc sentimentul general al omenirii, referitor la imbinarea inseparabila a unei spaime sacre si respectuoase cu ideile noastre despre divinitate. De aici si cunoscuta maxima, primos in orbe cleos- fecit umor (pe cei dintai zei de pe lume i-a zamislit frica).
Se prea poate ca aceasta maxima sa fie falsa in ceea ce priveste originea religiei (si cu chiar cred ca este gresita). Cel ce a alcatuit aceasta maxima si-a dat seama cat de greu pot fi separate aceste idei, daca ignoram faptul ca notiunea de putere mareata trebuie intotdeauna sa preceada spaima pe care ne-o inspira. Dar aceasta spaima urmeaza in mod inevitabil imaginii unei asemenea puteri, de indata ce este starnita in minte. Tocmai pe baza acestui principiu religia adevarata contine — si trebuie sa contina — un amestec atat de amplu de teama salutara ; tocmai pe baza acestui principiu religiile false nu se sprijina in general pe nimic altceva decat pe teama. Inainte ca religia crestina sa fi umanizat ideea de divinitate, ca sa spunem asa, si s-o fi adus oarecum mai aproape de noi, se vorbea prea putin despre dragostea pentru dumnezeu. , dar prea putin. Ceilalti scriitori ai antichitatii pagine — indiferent daca erau poeti sau filosofi — n-aveau nimic din ca.
"deoarece sufletul se deosebeste de dumnezeu, si totusi izvoraste din el. In mod normal il iubesti... este firesc ca sufletul sa-l indrageasca pe dumnezeu si sa doreasca a se contopi cu el, tot asa cum fiica unui tata nobil este insufletita de o dragoste nobila (w. inge, the philosophy of plotinus, editia а ііі-а, 1941, II, 140). Se prea poate ca burke sa fi fost calauzit catre plotin de lectura platonicianului de la cambrige, ralph cudworth a carui lucrare the true inteuec-tual system of the vniverse (adevaratul sistem intelectual al universului, 1743) se afla pe lista caitilor din biblioteca lui burke scoase in vinzare (nr. 138 108 din catalog). Cei care se gandesc cu ce nemarginita atentie, prin ce nepasare fata de Orice obiect pieritor, datorita caror deprinderi indelungate de pietate si contemplare este capabil Orice om sa ajunga la o dragoste si devotiune deplina fata de divinitate, cei care tin asadar seama de aceste lucruri, vor intelege usor ca nu este primul, cei mai firesc si cel mai izbitor efect generat de aceasta idee. Astfel, am urmarit puterea de-a lungul mai multor trepte si gradatii ale sale, pana la cea mai inalta din toate, unde, in cele din urma imaginatia noastra se pierde ; si noi gasim groaza absolut pe tot parcursul acestei inaintari, ca un insotitor inseparabil si mergind si crescind mina-n mana cu ea, pana unde putem sa tinem pasul cu ele. Acuma, Intrucat puterea este fara doar si poate o sursa capitala a sublimului, aceasta ne va indica in mod evident de unde provine energia ei, si in ce categorie de idei ar trebui s-o plasam ca sa se imbine cel mai fericit cu ele.
Toate privatiunile generale sunt marete, pentru ca toate sunt teribile: pustietatea, bezna, singuratatea si tacerea. Cu ce vapaie a imaginatiei, si totusi cu ce judecata severa a adunat. Vergiliu laolalta toate aceste imprejurari, stiind ca toate imaginile unei demnitati inspaimin-tatoare ar trebui sa se unesca la gura iadului. Acolo, inainte de a dezvalui tainele marelui adine, pare sa fie cuprins de o spaima religioasa, si sa se retraga, uimit de indrazneala propriului sau plan: "sit mihi jas audita loqui !" Zeii puterii, stapani pe suflete, umbre-amutite, chaos si phlegeton tu, voi locuri tacute-alc noptii, fie-mi iertat sa vestesc ce-auzit-am acolo ; ce-ascunde vechiul pamant in adancuri si-n noapte, prin voi sa descopar! Merg singuratici prin neguri acum si plumburoasele drumuri, trec prin tinutul lui dis si prin goluri si locuri deserte. Maretia dimensiunilor (vezi partea a patra, sectiunea ix) constituie o sursa puternica a sublimului.
Lucrul acesta este prea evident si observatia a fost facuta prea adesea ca sa mai aiba nevoie de vreo exemplificare ; nu tot atat de obisnuit este insa ca oamenii sa gandeasca in care chipuri are maretia dimensiunilor, amploarea, vastitatea sau cantitatea, efectul cel mai izbitor, caci cu siguranta ca exista cai si moduri prin care aceeasi cantitate sau intindere sa produca efecte mai mari decat in altele, intinderea este o chestiune de lungime, de inaltime, sau de adancime. Dintre toate acestea, lungimea ne impresioneaza cel mai putin. O suta de metri de teren neted nu vor realiza niciodata un efect atat de puternic ca un turn inalt de 100 de metri, o stinca sau un deal de aceeasi altitudine. Tot asa sunt inclinat sa-mi inchipui ca inaltimea este mai putin mareata decat adancimea si ca suntem mai impresionati privind in jos intr-o prapastie, decat privind in sus la Orice obiect de inaltime egala ; totusi, nu sunt foarte sigur de acest lucru. O perpendiculara are mai multa putere de a genera sublimul decat un plan inclinat ; iar efectul produs de o suprafata aspra si accidentata pare sa fie inai puternic decat al aceleiasi suprafete cand este neteda si lustruita. Ar insemna sa ne abatem mult de la discutia noastra daca am incerca sa patrundem aici cauzele acestor aparente ; dar in Orice caz, ele ofera un cimp vast si rodnic pentru speculatii. Si totusi, poate n-ar fi gresit sa mai adaugam cite ceva la aceste remarci referitoare la magnitudine ; de pilda ca, dupa cum marea extrema a dimensiunii este sublimul, tot asa si ultima extrema a micimii este in oarecare masura sublima ; cand ne ocupam de divizibili-tatea infinita a materiei, cand urmarim viata animala pana la aceste fiinte excesiv de mici si totusi organizate, care scapa celor mai fine perceptii senzoriale, cand ne impingem descoperirile inca si mai jos si luam in consideratie acele creaturi cu multe grade mai mici, si scara descrescinda a existentei — in urmarirea carora se pierd nu numai simturile, dar si imaginatia — ajungem sa fim coplesiti si uimiti de minunile minutiei ; si nici nu mai putem sa mai distingem efectul acestei micimi extreme, de vastitatea insasi.
Caci impartirea trebuie sa fie la fel de infinita ca si adunarea, deoarece ideea unei unitati perfecte nu poate fi atinsa mai usor decat aceea a unui intreg desavirsit caruia nu i se mai poate adauga nimic.
* Notă: Burke, Edmund - Despre sublim si frumos, Editura Meridiane, 1977