Acest procedeu este descris de catre henri pfeiffer in cartea pe care am citat-o: hannonie des couleurs. Plateau, in 1829, trasese deja unele foloase de pe urma unor experiente ale lui newton. Sa ne amintim, pentru a le urmari mai bine, ca atunci cand o roata se invirteste repede, nu mai distingem spitele nici spatiile goale care le separa, nu vedem in locul acestora decat o culoare uniforma. Sa decupam un mic disc din carton si sa trasam cu creionul diametrul. Apoi coloram in aplat cu guasa cele doua jumatati ale discului, astfel incat fiecare sa fie de o culoare diferita. Invirtind rapid discul, vom obtine amestecul aditiv a doua culori. De exemplu, un portocaliu si un violet vor deveni roz.
In loc sa alaturam in mod egal cele doua culori, putem acorda o parte mai mare din suprafata discului uneia dintre ele si chiar sa facem sa varieze raporturile. Pfeiffer ne ofera o metoda ingenioasa: pregatim discuri de carton dar, de aceasta data, acoperind intreaga suprafata a fiecaruia cu una din culorile pe care le studiem. Apoi, urmand o raza a discului, decupam pana in centru. Aceasta operatie ne permite sa asamblam doua discuri prin suprapunere, apoi prin impletire. Datorita acestei incalecari, un segment al unui disc acopera un segment al celuilalt. Raportul partilor aparente poate fi modificat prin invirtirea discului superior; este suficient apoi sa masuram cu un raportor unghiul format cu centrul liber, pentru a calcula valoarea partii vizibile. Acest "disc cu variatie continua" are numeroase posibilitati de intrebuintare.
El ne permite in special sa aflam complementara unui ton slabut. Chiar si aparatele casnice cu motor electric ar putea, la nevoie, sa fie folosite in acest scop. Cu toate acestea, l-am putea folosi, reparlizind cete doua culori nu numai in jumatati de disc, ei in mici sectoare alternante, alaturate, dar avand in total aceleasi suprafete. Este bineinteles mai practic sa ne procuram micile aparate fabricate in acest scop. Aceasta intereseaza nu numai invataminl ni sau cercetarea, ci si analiza sau identificarea si, in general, tot ceea ce priveste combinarea culorilor. Ca sa nu ne marginim doar la realizarile cunoscute ale lui pfeiffer, precizam ca la expozitia "design" a pavilionului din marsan, consilierul colorist Jacques filacier a prezentat "integratorul universal de culori". Acesta permite realizarea unui mare numar de tonuri, variind asamblarea discurilor.
De complex sau de coborit (rabattu)m ar fi acesta, sau care sunt suprafetele celor doua culori care trebuie combinate ca sa dea, prin aditionare, un anumit ton. El indica, totodata, care este tonul produs prin aditionarea optica a doua suprafete colorate. Aceasta cunoastere este esentiala. Intr-adevar, s-a dovedit ca acest ton este un element de armonie a celor doua culori, asa cum este in muzica nota mi, situata intre sol si do. Astfel de incercari pot constitui documente care, ulterior, vor fi consultate cu usurinta. Este deajuns sa copiem, pe o bucata de hartie, nuanta produsa prin rotatia discului; de exemplu, tato-nind putin, se realizeaza amestecul (material) de guasa, alb cu putin rosu convenabil, a carui aplicare va avea nuanta amestecului optic (portocaliu - violet) pe care il avem sub ochii nostri. Aceasta aplicare va fi pastrata ca si feliile fiecareia dintre culorile componente ale discurilor.
Subliniind interesul pe care il prezinta lucrarile lui merimee, chevreul, serusier, apoi lhote, forichon, fer, fara a uita opera cunoscutei bauhaus, spre rezultatele unor astfel de experiente va trebui sa ne indreptam. Exista si altele si mai complexe ceea ce justifica existenta unui invata-mint rezervat specialistilor si totodata grupurilor de cercetare, dotate cu laboratoare si beneficiind de publicatii savante: institute de croriiatologie, centre de informare asupra culorii etc. Datorita lor, vom invata. Totusi, drumul lor se desparte de al nostru. Chiar si in cele mai bune relatii, care ne-au oferit mult, va trebui sa le cercetarea complementarei: rotatia trebuie sa conduca la aparitia unui gri neutru a carui valoare, deschisa sau inchisa, depinde de culorile materiale folosite. Daca griul obtinut este colorat, trebuie schimbat fie raportul suprafetelor aparente prin deplasari de segmente, fie tenta pe care o opunem. In functie de conditiile de lucru, este necesar un alt disc preparat cu un nou amestec de paste de culori sau luat dintr-un ansamblu formand o colectie.
Adaugam ca procedeul lui filacier, destinat poate mai ales reconstituirii aditive de esantioane, face apel la rotirea unor segmente negre si a degradeurilor de culori pure, esalonate dupa o clasificare numerotata. Parasim, cand vom aborda complexitatea raporturilor dintre parti si intreg, adica armonia generala a tabloului. Ceea ce este apropiat de viata si de suflet nu se lasa incifrat. Dimpotriva, punctele comune nu ne lipsesc ca sa examinam mai intai raporturile partilor intre ele, adica metodele de a impaca doua culori. cand se pune problema de a regla apropierile dintre ele, pictorul se afla in fata acelorasi probleme ca si modelistul (sau oricare alt mester al culorii). Intrucat ei au de gasit aceeasi solutie, ceea ce a studiat unul, poate folosi si celuilalt si reciproc, si nu o data, il vom vedea pe teoretician pretinzind unei parti dintr-un tablou de renoir sau de cezanne sa-i exemplifice sau sa-i confirme spusele. Legatura culorilor acordurile partilor intre ele, pe care edouard fer si albert vanei le numesc "solfegiu!
Culorii" nu sunt insasi armonia, dar constituie una dintre bazele ei. Trebuie, deci, sa le studiem mai intai si, pentru aceasta, sa ne amintim ca trei elemente sunt necesare si suficiente pentru a defini o culoare: — tenia (rosu, verde, albastru etc. Saturatia (un rosu poate sa fie pur sau mai mult sau mai putin degradat). Valoarea (gradul de luminozitate: ea ne apare deschisa sau inchisa).
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980