Cel de-al doilea simtamint care tine de societate este imitatia sau — daca vreti — dorinta de a imita si deci placerea de a o face, simtamintul se naste cam din aceeasi cauza ca si compasiunea. Caci la fel cum compasiunea ne face sa ne preocupam de tot ceea ce simt oamenii, tot asa si aceasta afectiune ne indeamna sa copiem tot ceea ce fac ei ; prin urmare, simtim o placere a imitatiei si simtim o placere in tot ceea ce tine de imitatie in sine, fara nici un fel de interventie a ratiunii, ci pur si simplu din instinctul nostru firesc, din structura noastra pe care providenta a alcatuit-o in asa fel incat sa gaseasca ori placere, ori incantare, dupa natura obiectului, in tot ceea ce priveste telurile existentei noastre. Prin imitatie mai degraba decat prin precepte invatam toate lucrurile ; si ceea ce invatam astfel asimilam si mult mai bine si cu mult mai mare placere. Asa ni se modeleaza manierele, opiniile, vietile. Iata una din cele mai puternice verigi ale societatii; este un gen de adaptare si concesie reciproca in cadrul careia fiecare om cedeaza altuia, fara a resimti nici un fel de constringere si totodata magulind pe toata lumea. Tocmai prin aceasta si-au asezat pictura si multe alte arte agreabile una din principalele temelii ale puterii lor. Si Intrucat prin influenta sa asupra manierelor, obiceiurilor si pasiunilor noastre, imitatia capata o importanta atat de mare, voi indrazni in cele ce urmeaza sa stabilesc o regula care ne-ar putea instrui cu destul de multa siguranta cand ar trebui ca puterea artelor s-o atribuim imitatiei ori bucuriei noastre in fata simplei iscusinte a imitatorului, si pe de alta parte, cand trebuie s-o atribuim compasiunii sau vreunei alte cauze legate de ea.
Cand obiectul reprezentat in poezie sau pictura este de asemenea natura incat nu ne stirneste nici un fel de dorinta de a-l vedea in realitate, atunci pot fi sigur ca puterea sa in poezie sau pictura se datoreste capacitatii de imitatie si nu vreunei cauze care opereaza in esenta acestui lucru. Asa se intampla cu majoritatea lucrarilor pe care pictorii le numesc "natura moarta". In aceste tablouri, o casuta, un morman de balegar, cele mai simple si mai banale ustensile de bucatarie sunt in stare sa ne faca placere. Dar cand obiectul picturii sau poeziei este de asa natura incat ne-ar face sa alergam sa-l vedem in cazul cand ar fi real, — indiferent de simtamintul pe care o sa ni-l imprime — putem fi convinsi ca forta poeziei sau tabloului se datoreste in mai mare masura naturii lucrului in sine decat simplului efect al imitatiei, sau vreunei aprecieri a maiestriei initatorului, indiferent cat de mare ar fi a-ceasta. In poetica sa aristotel ne-a vorbit atat de mult si atat de temeinic despre forta imitatiei, incat face inutila Orice discutie suplimentara asupra acestui subiect. Cu toate ca imitatia constituie unul din cele mai importante instrumente folosite de providenta in apropierea naturii noastre de perfectiune, daca oamenii s-ar abandona intru totul imitatiei, si fiecare l-ar urma pe celalalt, si asa mai departe, intr-un cerc etern, nu este greu de vazut ca n-ar mai putea exista nici un fel de perfectionare in randurile lor. Oamenii ar fi trebuit sa ramana ca si animalele — aceiasi la nesfirsit, asa cum sunt si astazi si asa cum au fost la inceputul lumii.
Pentru a impiedica acest lucru, dumnezeu a implintat in om simtamintul ambitiei, si satisfactia generata de contemplarea felului in care isi depaseste semenii in vreo privinta sau in vreun lucru considerat de ei a fi valoros. Tocmai aceasta pasiune II impinge pe oameni catre tot felul de moduri de a se pune in evidenta si aceasta tinde sa faca atat de placut Orice lucru care stirneste in om ideea acestei distinctii. atat de puternica a fost ea incat sa-i determine pe niste oameni extrem de necajiti sa se consoleze cu gandul ca nu-i intrece nimeni in ceea ce priveste suferintele si necazurile ; si este absolut sigur ca acolo unde nu ne putem distinge prin ceva iesit din comun, incepem sa privim cu oarecare indulgenta anumite infirmitati, capricii sau defecte inedite, de un fel sau altul. Tocmai de aceea este atat de raspin-dita linguseala, caci ea este tocmai ceea ce stirneste in mintea unui om ideea unui privilegiu pe care de fapt nu-l are. Acuma tot ceea ce tinde (pe temeiuri bune sau rele) sa-l inalte pe om in propriu sai ochi, duce la un fel de umflare si triumf care sunt extrem de agreabile mintii omenesti ; si aceasta umflare nu este perceputa niciodata mai bine si nici nu opereaza cu mai multa putere decat atunci cand fara primejdie ajungem sa cunoastem indeaproape obiecte infioratoare, mintea cerind mereu pentru sine vreo parte din demnitatea si importanta lucrurilor pe care le contempla. Tocmai de aici porneste ceea ce a observat longinus despre acea bucurie coplesitoare si senzatie agreabila a maretiei interioare, care intotdeauna se transmite celui care citeste unele pasaje sublime din poeti si oratori. Tocmai aceasta trebuie sa fi simtit Orice om in sinea lui in asemenea imprejurari.
Tot ceea ce s-a spus pana acum se poate rezuma in cateva elemente distincte. Simtamintele care tin de instinctul de conservare se invartesc in jurul Durerii si primejdiei ; ele sunt pur si simplu Dureroase cand cauzele lor ne afecteaza in mod imediat; ele sunt incantatoare cand avem o idee despre Durere si primejdie, fara a ne afla cu adevarat in asemenea imprejurari ; nu am numit placere aceasta incantare deoarece ea se invarteste in jurul Durerii si deoarece difera substantial de Orice idee a placerii pozitive. cu unul numesc sublim Orice lucru care stirneste aceasta incantare. Simtamintele legate de autoconservarea individului sunt cele mai puternice din toate. Cea de-a doua categorie in care intra pasiunile, simtamintele in functie de cauza lor cea mai profunda, este societatea. Exista doua tipuri de societati. Prima este societatea sexelor.
Pasiunea de acest gen se numeste dragoste, si contine un amestec de pofte ; obiectul sau il constituie frumusetea femeilor. Nume sub care este cunoscut autorul celebrului mic tratat despre sublim, publicat prima data in 1554, in Italia. Este vorba despre marea societate, cu omul si toate celelalte animale in sinul ei. Si pasiunea supusa acesteia se numeste dragoste, dar nu are nici un amestec de pofte, si obiectul sau il constituie frumusetea: iata un nume pe care-l voi aplica tuturor calitatilor din lucruri care stirnesc in noi un simtamint de afectiune si tandrete sau vreo alta pasiune care seamana cel mai tare cu ele. Pasiunea dragostei isi are izvorul in placerea pozitiva. Ca mai toate lucrurile care se nasc din placere, este capabila sa se amestece cu un fel de neliniste si stinjeneala — adica, atunci cand o idee a obiectului sau este starnita in minte odata cu o idee a pierderii ireparabile a acestui obiect. Nu am denumit Durere aceasta placere amestecata, Intrucat graviteaza in jurul placerii reale si pentru ca atat prin cauza sa cat si prin majoritatea efectelor sale are o natura total diferita.
Dupa pasiunea generala pe care o avem pentru societate, pentru o alegere in care suntem dirijati de placerea pe care ne-o aduce obiectul, pasiunea specifica din acest domeniu denumita compasiune detine ponderea cea mai mare. Natura acestui simtamint este de a ne pune in locul altuia in toate imprejurarile in care se afla acesta, si de a ne emotiona in mod corespunzator ; asadar, dupa cum va cere ocazia, aceasta pasiune se poate preface fie in Durere, fie in placere ; insa, cu variatiile mentionate in unele cazuri in sectiunea xi. cat despre imitatie si preferinta, nu mai este nevoie sa spunem nimic.
* Notă: Burke, Edmund - Despre sublim si frumos, Editura Meridiane, 1977