Dublul concert pentru vioara, violoncel si orchestra, opera 102. Lucrarea a fost compusa in vara anului 1887 si este dedicata marelui violonist ungur josef joachim, cel mai apropiat prieten si colaborator al lui Brahms. Prima auditie a concertului a avut loc in toamna aceluiasi an in orasul koln, sub conducerea autorului, avand ca solisti pe joachim si pe violoncelistul ro-bert hausmann. Enul acesta de compozitii, adica lucrari concertante pentru doua, trei, sau patru instrumente soliste, fusese cultivat indeosebi in secolele xvii si xviii de catre preclasicii italieni (co-relli, torelli, vivaldi), ca si de marii compozitori preclasici germani handel si bacii, ca sa nu citam decat cateva personalitati proeminente. Rahms a reluat deci o veche traditie, careia insa i-a dat o factura noua, corespunzatoare tehnicii componistice moderne si conceptiei sale evoluate despre rolul instrumentului solist in cadrul unei lucrari de tip concertant. Datorita acestei conceptii, in "dublul concert" al lui Brahms primeaza dezvoltarea simfonica, iar efectele de virtuozitate lipsesc cu desavirsire. E stie ca, din pricina unor neintelegeri, legaturile dintre Brahms >si joacliim fusesera intrerupte timp de citiva ani, iar.
Ublul concert" marcheaza momentul impacarii celor doi prieteni. Lucrarea exprima in chip simbolic tristetea compozitorului de a fi fost despartit vreme indelungata de un prieten drag si apoi bucuria de a-l fi regasit in sfarsit. Ccdilind vechea formula de concerte grosso, pentru mai multe instrumente soliste, compozitorul realizeaza o forma cu totul originala, caracterizata printr-o fuziune intima intre stilul muzicii de camera si cel simfonic. Partea i — allegro — incepe cu o foarte originala expunere a temelor principale, enuntate fragmentar de catre orchestra si apoi dezvoltate de cele doua instrumente soliste, intr-un fel de cadenta. Ugerind o scena in care doua individualitati se cheama si isi raspund ca intr-un dialog dramatic, cele doua instrumente soliste isi unesc apoi glasurile, contopindu-si cantecul intr-un duet de o neasemuita poezie. urmeaza o ampla introducere orchestrala, in care se contureaza definitiv cele doua teme de baza ale alegro-ului. Spra si voluntara, prima tema este parca intruchiparea unei Dureri pline de revolta, dar totodata stapanila de dorinta de a invinge tristetea.
O idee muzicala secundara, extrem de agitata, face apoi tranzitia catre tema a doua. Ai calma, dar adanc patrunsii de melancolie, aceasta este invaluita de acea duiosie calda, caracteristica temelor liOrice ale lui Brahms: in dezvoltarea tematica, elementele melodice sufera necontenite transformari, crampeie dintr-insele ciocnindu-se intr-o dramatica inclestare. Continua schimbare a ritmului, accentele puse pe timpii slabi si instabilitatea armonica, dau impresia unei puternice framantari, ce cauta treptat sa se potoleasca. Dupa un punct culminant, orchestra reexpune melodiile de baza si impreuna cu instrumentele soliste, parcurge drumul catre un epilog calm si hotarat, vrand parca sa exprime regasirea echilibrului sufletesc dupa o grea si indelungata lupta cu sine insusi. Partea II — andante — este cladita pe o fraza de lied, amintind de stilul cantecelor populare germane. Dupa doua masuri introductive, ce rasuna ca o intrebare sfioasa, instrumentele soliste intoneaza in unison o melodie fermecatoare prin simplitatea si naturaletea ei. O parte mediana, bazata pe o melodie senina, asemenea unui coral, accentueaza caracterul idilic al miscarii, ce se incheie apoi prin revenirea primei teme, mentiuind pana la urma aceeasi atmosfera de poetica visare.
Partea III — pivace non troppo — incepe cu urmatoarea tema jucausa, nu lipsita de umor: reluata de vioara si apoi de intreaga orchestra, aceasta tema-refren constituie elementul melodic de baza al intregii miscari, conceputa in forma de rondo, potrivit structurii tia-ditionale a acestei forme clasice, tema-refren alterneaza cu o seama de melodii secundare, asa numitele cuplete. Oua din acestea formeaza episoade distincte, contrastind puternic cu refrenul. Rimul cuplet aduce ecourile cantecelor lautaresti maghiare atat de des intalnite in creatia lui Brahms, in timp ce al doilea sugereaza o izbucnire de sentimente patimase ce amintesc pe alocarea de atmosfera incordata din prima parte a concertului. Dupa o ultima revenire a temei refren si a cupletului, o coda energica si plina de voiosie incheie concertul intr-o sonoritate luminoasa, dominata de un sir de pasaje stralucitoare ale celor doua instrumente soliste.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, Editura Muzicala, 1961