O alta forma de oboseala, si ea izvor de neplacere inconstienta, se datoreste eforturilor anormale cerute pentru acomodare. Se stie ca aceasta facultate care, in fotografie, corespunde reglarii aparatului pentru declansare, urmareste ca, prin schimbar ile curburii cr istalinii- ini, imaginea formata pe retina sa fie curata, fie ca privim de aproape, fie ca privim de departe. Aceste modificari ale pupilei sunt produse de contractia mior anumiti muschi; ea este accentuata de apropierea de obiectul privit si are joc de indata ce-l fixam cu privirea. In restul ^timpului are loc o decontractare. Cu toate acestea, chiar in stare de repaos, ochiul continua sa "pindeasca", supraveghind spatiul in toata vastitatea lui. El este atunci asemanator acelor obiective cu unghiuri de deschidere mare, care ne permit sa fotografiem in intregime subiecte raspandite pe spatii foarte largi. Ochiul se multumeste atunci cu o perceptie vizuala vaga, cea pe care o pastreaza la periferia sa, chiar cand fixeaza obiectul.
Intocmai ca aparatele rectilinii din copilaria noastra el nu face o reglare. Aceasta va interveni, dimpotriva, in portiunea de "inalta fidelitate" care este fovea. Aici reglarea este foarte precisa. cand citim, cuvintele din jurul celor pe care le fixam cu privirea sunt vagi. Aceasta pentru ca acomodarea nu priveste totalitatea retinei. De aceea, daca ansamblul ochiului vede, doar o singura zona "priveste" fapt despre care vom vorbi si care comanda ordonarea tabloului. Cum poate acomodarea sa devina oboseala?
Experienta cotidiana ne arata deja ca, cu cat incercam sa fixam cu privirea mai indeaproape, cu atat efortul devine mai mare. In acest sens, opera de arta, ca sa fie contemplata un timp mai indelungat, nu trebuie sa ceara ca privitul din apropiere sa opereze la limita posibilitatilor ini. Se nesocoteste prea mull faptul ca un fenomen fizic influenteaza acomodarea: refringenta difera in functie de culori, de unde provine si descompunerea lor prin prisma. Aceste variatii fac ca, in cazul unei lentile, imaginea unui obiect asezat la o anumita distanta sa se formeze la distante diferite, in functie de culoare. Solicitarile cristalinului pentru ca imaginea sa se formeze clar pe retina, se opun unele altora, atunci cand este vorba de obiecte situate la aceeasi distanta, dar de culori complementare. Acesta este pericolul cand privim acest obiect plan care este un tablou, impreuna cu louis hautecoeur am prezentat mai sus aceasta problema si rezolvarea judicioasa pe care i-au dat-o vechii pictori. ramane doar sa nu uitam acest lucru.
Acestor efecte de acomodare le putem alatura, impreuna cu deribere, fenomenul culorilor in relief si care dispar (niste inimioare rosii pictate pe o foaie de hartie verde-albastra par sa pluteasca deasupra fondului). De aici se poate deduce de ce culorile calde apropie, sunt proeminente si dau din aceasta cauza un sentiment de intimitate. Dimpotriva, culorile reci, pierzandu-se si indepar-tindu-se, creeaza o senzatie de calm si de profunzime. Acest fapt explica dilema unor artisti, chiar si de mare talent, care esueaza cand trebuie sa puna o culoare in planul ei. Ei se pling ca aceasta iese sau ca face o gaura in panza. Si aici jocul opacitale-transparenla poate restabili totul.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980