Creierul omenesc se apleaca frematind peste lucruri, le face sa scapere intre o ipoteza si o alta ipoteza, trimite ciuturi in adine; cu ele scoate, mereu si mereu, probe, dovezi, argumente. Paseste atent, din aproape in aproape, prospecteaza, descopera, capteaza izvoare, monteaza conducte ca apa sa fie destula pentru el si pentru semenii sai. Deodata, ureind, in cale II iese si acest "everest", creierul. Adica el insusi. Se opreste infiorat, se gandeste o clipa, apoi se incumeta. Carari, nu exista, doar hatisul intunecat al padurii in care cine stie ce s-o fi mai ascun-zind. Dar sus, foarte sus, se intrevad steiurile, semetele, neinfrintele, supuse — cat tine un fulger doar — de pasul elastic al caprelor negre.
N-a urcat prea mult, dar are genunchii zdreliti el omul, el creierul. Cine a zis ca drumurile lui sunt usoare?! sunt cele mai grele dintre urcusuri. Nimeni nu-l poate, insa, opri. Cine este el, el insusi? De unde vine si incotro se indreapta? Cum este alcatuit dincolo de ceea ce vede, de ceea ce stie?
Care este vatra primului sau gand? Din ce mlastini uitate se intruchipeaza gandul razboinic? Cum poate fi ajutat sa triumfe gandul cel intelept?. Si intrebarile curg, neoprite, im-brobonindu-i de sudoare fruntea, umplindu-i luminile ochilor de nesat. Desfereca stinci, defriseaza paduri, arunca punti intre versantii neprimitori, danteleaza serpentine, bate pitoane, se catara, zace ametit deasupra fisurilor, uneori calca prost, se pravaleste si moare dar moare cu ochii deschisi, ochi in care a lucit o clipa discul argintiu al florii de colt, umbra cu contururi de soare a caprelor negre. El crede cu putere ca urmasii — sau urmasii urmasilor lui — vor ajunge sus. Si mai crede ca una din cheile intelegerii intre oameni o poate da insasi cunoasterea creierului.
Erai o radacina si nici de-abia un trunchi ai smuls-o de sub tine si-ai frint-o pe genunchi, si slobod de osinda de rob incremenit те-ai desfacut de locul osindei si-ai pornit. Tudor arghezi, pana atunci) de om se cade sa ne apropiem cu emotie; de creierul sau — cu veneratie. Ca sa nu ramanem, totusi, prea sfiosi, prea neajutorati, la intrare, pe pragul a ceea ce simtim a fi sanctuarul lui, hai sa ne facem de lucru cu un desen, cu o schema care ne-a devenit familiara. Mai stim ca el provine — filogenetic — dintr-un sir de creiere ca acestea (pe care fiecare dintre noi, in asa-numita dezvoltare ontogenetica, le-a "recapitulat" pe scurt): creier de peste creier de pasare creier de iepure (mamifer) si acum priviti din nou desenele de mai inainte. Acesta sa fie oare creierul? Nu va grabiti sa spuneti "da"; uitati-va bine, mai intii, daca nu cumva sunt niste simple scheme. Si inca unele foarte sarace.
Un astfel de creier, de fapt, nu exista. Simplismul poate fi propriu oricui, numai viului — nu. Cu atat mai putin creierului. E ca si cum v-as desena pe hartie un punct si dumneavoastra, "fizicieni ai secolului xxi", ati accepta ideea ca am desenat un atom. Nu vom zabovi, deci, mai mult decat trebuie in fata unor astfel de reprezentari. Sa ne imaginam mai bine o masa de disectie. Pe ea, un ghemotoc alburiu-roz, gelatinos, plin de un fel de "riduri" pe care le-am numit circumvolutiuni.
De data aceasta este chiar el, creierul? Cu observatia ca creierul nu este el insusi decat atunci cand este viu, vom trece sa examinam aceasta "piesa anatomica". Momentul este unic, totusi, emotionant. Daca-l atingi, vei simti ca este rece si umed. Atingerea te infioara, prietene? Creierul fi se pare fierbinte, gestul profanator? Stai cateva minute, asteapta sa-ti revii.
Vei avea. De refacut drumul omenirii de pana la tine: ea insasi a socotit multa vreme acest gest, aceasta atingere, drept un sacrilegiu. Va trebui sa ajungi, mult mai repede decat omenirea, la concluzia ca nu cercetarea, nu cunoasterea creierului reprezinta un sacrilegiu, ci, dimpotriva, necunoasterea lui. Daca atingerea, insa, te-a lasat complet indiferent, daca ma intrebi nedumerit: "ce sa ma impresioneze la un bot de grasime?. Un organ ca oricare altul. Care mai este si mort pe deasupra. Daca, pasionat de fizica, de magmatica, de domeniile moderne ale electronicii — dupa cum te stiu — incerci sa sustii ideea potrivit careia creierul omenesc "nu este altceva decat un calculator", atunci, cititorule, te invit, pentru inceput, in antichitatea elina la aristotel din stagira.
Un animal este cu atat mai evoluat cu cat poseda mai multa caldura" — afirma cel pe care il recunoastem astazi ca precursor al anatomiei si fiziologiei comparate, autorul unei prime clasificari zoologice, intemeietor al psihologiei ca stiinta, al logicii formale, astronom, fizician, iubitor al naturii si al adevarului, dotat cu un spirit de observatie remarcabil, folosind metodologii proprii cercetatorului modern in studii care reuneau fericit toate domeniile stiintei cu politica, poetica sau retorica. Sediul functiilor psihice la om — considera aristotel — nu poate fi decat inima, deoarece in inima se acumuleaza singele aducator de caldura. Inima este, dupa stagirit, sediul intregii simtiri omenesti. Vraja marelui ganditor a fost atat de durabila, incat si astazi poetii pun pe seama inimii sentimente si trairi pe care ea, departe de a le gazdui sau intelege, le insoteste, doar, cu unele modificari de ritm. Dar despre creierul omenesc ce credea aristotel? Iata cum ni-l prezinta: acest organ "rece si umed", complet "insensibil", este o glanda ceva mai mare al carei principal rol este sa "raceasca singele incalzit de inima si de plamini". Fireste — ar putea preciza aristotel — n-am vrut sa spun ca acest organ, creierul, este un racitor oarecare, o simpla "cutie cu gheata".
El este un refrigerator viu, adica infinit mai complex si mai perfectionat. Aristotel a fost un ganditor genial. Creierul sau. Departe de a fi un simplu "refrigerator", si-a depasit in multe privinte epoca. Aristotel socotea creierul un "racitor"; astazi, credeti ca este un "calculator". Deosebirea dintre ustensile mi se pare neesentiala, atita vreme cat gestul ramane la fel de simplificator. Stagiritul avea, insa, circumstante atenuante, pe cand dumneata, cititorule.
Stiinta a stabilit de multa vreme ca sediul intregii noastre vieti psihice se afla in creier. Dumneata crezi ca viata dumitale psihica se reduce la aceea a unui calculator? Imi vei spune ca povestea cu "calculatorul* nu e, in fond, decat o alta "schema*. Perfect adevarat. Dar sa dam "schemelor* ce-i al schemelor si realitatii ceea ce i se cuvine: ca sa intelegem cite ceva din lumea in care ne aflam, noi ne servim de scheme dar nu ramanem niciodata numai la ele.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977