Argumentul lui burke este acelasi pe care il invocase si in cazul sublimului: frumosul produce un efect imediat asupra emotiilor. Viziunea frumusetii ca insusire naturala si pozitiva, opusa diformitatii, "absentei formei complete, obisnuite", este inca o afirmare a principiului experientei estetice ca principiu distinct de Orice alt tip de experienta. Nu diformitatea, ci uritenia este opusa frumusetii, afirma el. Si frumusetea nu poate fi definita ca "lipsa a diformitatii" decat cu primejdia de a o picta aiurea. Transforma in principiu negativ. Frumusetea nu este o problema a intelectului si a moralei, ci — crede el, de data aceasta in chip eronat — apartine pe de-a intregul insusirilor obiectelor ce actioneaza mecanic prin intermediul simturilor. Obiectul cercetarii are trei fete: mai intii, care sunt calitatile sensibile ale lucrurilor ce determina frumusetea; in al doilea rand, sa demonstreze ca aceste calitati opereaza in chip natural si nu pot fi alterate de capriciile gustului ; in sfarsit, sa arate ca simturile se conformeaza aceluiasi mod de producere a placerii.
Burke examineaza insusirile obiectelor "frumoase, incepind cu acelea care sunt surprinse de vaz. Accentul pe care el il pune pe calitatile ce se ofera privirii il asaza, fara indoiala. In traditia lui aristotel (care sustinea ca vazul este cel mai important dintre toate simturile si mijloacele de cunoastere), a lui locke (vazul este cel mai cuprinzator dintre simturi) si a lui addison (continuator al teoriei lui locke). Frumusetea se exprima, astfel, in suprafata neteda a lucrurilor, in dimensiunile lor mici, in variatia subtila, in delicata lor fragilitate, in culorile calme si, la fapturile umane, in blandetea expresiei, privirea visatoare, atitudinea gratioasa. Si celelate simturi, precizeaza burke, pot semnala frumusetea: lucrurile moi, care mangaie pipaitul, sunetele clare, egale, linistite ce desfata auzul. In cea ce priveste cel de-al doilea aspect al problemei, demonstratia fusese facuta in eseul introductiv despre gust. Dar cea de-a treia intrebare careia se sileste sa-i dea raspuns deschide o noua perspectiva in istoria esteticii., ea reprezinta cea dintai tratare sistematica a fenomenului pe care il numim astazi sinestezie, a procesului in care perceptia datorata unui simt determina celelalte simturi sa reactioneze in chip simpatetic, conducand la realizarea unei experiente complexe, armonioase, IImplieind participarea tuturor.
Se cuvine sa observam ca burke stringea laolalta constatari pe care le facusera oameni de stiinta si filosofi din veacul luminilor. Newton, de pilda, afirma ca a coordonat cele sapte culori ale spectrului cu notele gamei ; locke (pPrintre altii) povestea despre un orb care asocia rosul purpuriu cu sunetul trompetei ; in 1757, francezul louis castel prezenta la Londra o "orga a culorilor (expusa in franta inca din 1735), cu ajutorul careia cei lipsiti de auz "puteau vedea muzica urechii, orbii "auzeau muzica ochilor si oamenii normali "se bucurau de muzica si de culori laolalta, mai bine decat izbuteau s-o faca desfatindu-se separat de minunatia lor. Era, cu alte cuvinte, un predecesor al orgii de lumini, complicatul aparat electronic de astazi. Istoricii culturii din acea vreme vorbesc chiar de un fel de "frenezie a sinesteziei* care, nu o data, conducea la concluzii dintre cele mai absurde ; totusi, ei trebuie sa-i se recunoasca meritul de a fi determinat o reinviere a metaforei asociative de tip manierist, a unui eufuism mai lucid care il facea, de exemplu pe thomson, sa "pipaie mirosul laptelui cald* si, mai tarziu, pe keats. Sa simta "im-balsamatul intuneric* sau "cantecul de catifea al verii*. cand burke asocia lumina intensa cu sublimul si culoarea dulce, estompata cu frumosul, sistematiza o practica poetica a intregului secol si o supunea propriilor principi' de baza din cercetarea filosofica. Nu i se poate reprosa lui burke, bineinteles (desi unii comentatori din secolul nostru o fac citeodata), adeziunea prea riguroasa la principiile senzitivismului ; privita din perspectiva epocii ulterioare, mai ales dupa instituirea unui sistem estetic mai cuprinzator, mai amplu articulat, cel al lui kant, viziunea gin-ditorului englez a putut, fireste, sa para o simpla piesa in muzeul ideilor artistice.
Dar nu se poate omite innoirea pe care ea o presupunea fata de rigidele concepte neoclasice. Se observa, este drept, o tendinta marcata de a separa foarte net sublimul de frumos, pe temeiul actiunii lor asupra simturilor. Atribuind sublimului tot ceea ce impresioneaza adine si inspira spaima, dezbraca frumosul de Orice putere de a produce miscari ample ale sentimentului si il limita drastic la perimetrul unui concept sentimentalist: frumusetea devenea, pur si simplu, dragalasenie. S-a sugerat, mai tarziu, ca el a transpus idealul de frumusete feminina al epocii, ideal de atitea ori prezent in romanele lui Richard-son, goldsmith si chiar ale realistilor smol-lett si fielding: delicate, timide, fragile, personajele feminine le anticipau pe cele ale romanticilor. Contemporanii lui burke vorbesc despre un asemenea tip de frumusete intrupat de jane nugent, sotia filosofului ; intr-o bucata de proza pe care i-a dedicat-o, el II va descrie ochii "luminati de o raza blanda*, "delicatetea trasaturilor, blandetea care nu inseamna slabiciune*, glasul, "asemenea celui al cordeliei*. "linistit* si "blind* '. Ceea ce explica, cel putin in parte, inclinarea lui burke spre o asemenea intelegere a frumosului.
In sfarsit, o alta eroare care i se reproseaza lui burke este tendinta lui de a deduce principiile generale din fapte particulare. De pilda, el priveste fragilitatea ca pe o parte esentiala a frumusetii feminine si, de aici, ajunge la concluzia ca ea este un element necesar oricarui fel de frumusete. Sau, din folosirea diminutivelor, el conchide ca toate obiectele frumoase trebuie sa fie neaparat mici ; dar chiar si comentatorii contemporani cu el observau ca, "daca nu exista relatii pline de afectiune intre doua persoane, atunci o generalizare de acest fel nu este valabila". Cu toate acestea, in pofida inexactitatilor si a naivitatii unora dintre interpretari, cercetarea lui burke a ramas un punct de r eferinta al teoreticienilor si al istoricilor cultur II. Doctorul johnson i-a recunoscut meritele, revi-zuindu-si unele conceptii referitoare la sublim din perspectiva cartii lui burke. Unul dintre cei mai importanti orientalisti din secolul al xviii-lea, william jones, prelua elementele de baza ale demonstratiei contemporanului sau, interpretind lirica orientului apropiat cu ajutorul argumentelor puse la indemina de teoria frumosului si a sublimului. La sfarsitul veacului, partizanii literaturii cu tematica gotica, ai poeziei mormantelor si ruinelor, ai descrierilor unor privelisti salbatice, admiratorii dramaticei picturi a lui salvator rosa si a lui ruysdael aflau (marturisit sau nu) in teoria burkiana a sublimului o modalitate de sistematizare a propriilor conceptii.
* Notă: Burke, Edmund - Despre sublim si frumos, Editura Meridiane, 1977