Ca sa se simta puternic, omul are nevoie de increderea si pretuirea celorlalti. In fiecare epoca istorica el s-a straduit sa le cucereasca prin mijloacele pe care le-a avut la indemina. Intr-o societate a muncii eliberata de exploatare apar zorii restabilirii ordinii firesti a lucrurilor: omul pretuit pentru ceea ce face. Pentru sine si pentru ceilalti. Pentru progresul intregii societati). Pretuit pentru ceea ce este si nu pentru ceea ce are. Dar despre acest drum larg deschis in fata noastra am vorbit intr-un alt capitol.
Sa revenim la rolul, pe care il are societatea in viata omului. E cunoscut faptul: robinson, naufragiat pe insula pustie, nu se poate obiectiva doar atunci cand daniel defoe descrie in amanuntime tot ceea ce face si noi, cititorii, apreciem intr-un fel sau altul fiecare din faptele lui. Dar cand este vorba de un robinson despre care nimeni nu stie nimic?). In lipsa oamenilor, el nu se poate simti, pe de-a-ntregul, om. Ati putea spune ca un om ar exista langa el daca, de pilda, l-ar avea pe vineri. Si se mai are pe sine. Dar nu de vineri si nici de sine insusi are nevoie robinson ca sa se simta recunoscut ca om.
Lui II lipseste acolo, pe insula, ceva esential, mai esential ca hrana, apa sau adapostul pe care si le procura el cumva, adica: "ansamblul relatiilor sociale". Ori "ansamblul relatiilor sociale" reprezinta — spunea marx in cea de-a 6-a dintre tezele asupra lui feuerbach — insasi esenta umana. Deducem de aici ca pentru marx este mai importanta societatea decat omul? Nicidecum, inca din operele sale de inceput putem desprinde ideea ca "intreaga asa-numita istorie universala nu este altceva decat generarea omului prin munca umana, procesul de devenire a naturii pentru om*. Iata deci modul specific uman de a "supune natura rosturilor sale": aceste "rosturi" sunt determinate social in ciuda faptului ca omul a "facut*, initial, societatea, acuma, iata, societatea il "face" pe el? Evolueaza ea de-sine-statator, de la o etapa la alta, iar omul nu poate face nimic altceva decat sa urmeze, docil, comandamentele ei? "nu sunt vremile sub cirma omului — spunea un batrin cronicar — ci bietul om sub vremi?
Situatia omului in fata societatii este asemanatoare, in linii mari, cu situatia lui in fata naturii (ca deosebiri de esenta ne reamintim ca societatea este un subsistem al lumii naturale si nu invers, iar actiunea legilor ei se face simtita prin multitudinea actiunilor omenesti). Materialismul istoric inmanuncheaza legi de baza ale evolutiei societatii. Nu le putem ignora fara un anume risc, tot asa cum nu putem ignora legile naturii. Dar le putem folosi inteligent, productiv, eficient — tot asa cum ne-am deprins sau ne deprindem sa folosim legile naturii. suntem asa. Dar fiinte sociale, nu robinsoni izolati; nici macar nu suntem o suma de umar langa umar, ci un ansamblu, complex si contradictoriu de relatii sociale, pe care creierul nostru ie-a interiorizat cu mai mult sau mai putin succes. Sa ne cautam pe noi prin urmare ca "puncte nodale" in acest nou sistem care ne cuprinde si pe care il reflectam transformandu-l — sistemul social, macro-sistemului caruia omul II datoreaza.
Dar II si jertfeste, intre anumite limite, propria sa natura. Prin aceasta nu scade cu nimic importanta individului uman, rostul pe care il are si rolul pe care il poate juca creierul sau in lume; ceea ce se dobindeste in cunoastere este, in tot cazul, viziunea profund stiintifica asupra determinismului social. Pe langa celelalte determi-nisme (fiziologic, biologic, biochimic, biofizic), acesta este de nivel superior, joaca un rol complex, integrator. Reprezinta totodata un nou factor de evolutie, al "dezvoltarii tuturor fortelor umane ca atare, independent de Orice scara de valori prestabilita. Din ansamblul relatiilor sociale, relatiile economice sunt fundamentale, a observat marx, iar dintre acestea din urma determinante sunt relatiile de proprietate. Descoperirea sustine cu succes teza profund materialista potrivit careia "constiinta nu poate fi niciodata altceva decat existenta oglindita in constiinta". Noi stim, de asemenea, ca nici constiinta nu oglindeste pasiv existenta, ca nu asteapta de fiecare data sa se petreaca intai transformarile in existenta pentru a le reflecta si a le "comenta" mai apoi.
Cand "oglindeste" con-stiinta anticipeaza, rectifica, creeaza. Ca atitudini fundamentale, omul are la indemina afirmarea sau negarea lumii, acceptarea sau nu a unei anumite existente sociale. In unele imprejurari acceptarea este o atitudine pozitiva, in altele denota oportunism. Pentru a putea schimba insa starea de lucruri existenta la un moment dat, inacceptarea inteleasa ca o retragere din lumea negata conduce, de regula, pe fauritorii de doctrine, pe teoreticienii revolutiilor, la solutii utopice, la faurirea unui ideal irealizabil la trasarea unui plan de actiune sortit esecului. Ca sa schimbi — trebuie sa cunosti; ca sa cunosti — trebuie sa accepti. Un anume fel de acceptare asadar. Omul nu alege la intamplare o atitudine sau alta.
El se bazeaza pe un intreg sistem de valori. Cutezanta sau prudenta, modestia sau aroganta, curajul sau lasitatea, patriotismul sau lipsa de patriotism alegerea umana implica obligatoriu, valori si nonvalori spirituale. cand gestul facut contravine lumii sale interioare, omul isi deterioreaza nu doar echilibrul psihic, ci insasi realizarea spirituala. Nonvalorile travestite ilicit in valori ca si promisiunile neonorate — fata de sine, fata de altii — pun in primejdie integritatea morala a insului.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977