Prin intermediul unui proces de diferentiere exagerat de intens se poate obtinenevroza. Astfel, unui caine i s-a "pretins" sa diferentieze un cerc de un oval. Cercul era cel intarit de stimulul pozitiv (hrana); ovalul, insa, isi schimba mereu forma apropiindu-se din ce in ce mai mult de forma unui cerc. cand cele doua figuri au devenit extrem de asemanatoare, animalul a inceput sa geama, sa se zbata cu furie, complet incapabil de a mai deosebi un oval de un cerc. In astfel de situatii se impune, neintirziat, odihna. Alteori, in infruntarea dramatica dintre excitatie si inhibitie — invinge inhibitia. In acest caz, nevroza animalului ne apare ca o somnolenta accentuata.
Pavlov a numit toate aceste manifestari "nevroza experimentala" (dupa el, alti cercetatori au reusit sa nevrozeze in acelasi fel reprezentanti ai altor tipuri de animale, cum ar fi oile sau porcii. Dar prima nevroza citata in literatura medicala se pare a fi fost aceea provocata de avicenna care a luat doi miei identici si i-a pus in conditii neidentice: pe unul — intr-un tarc normal fara exces de ingrijire; pe altul — in conditii excelente ca hrana, ca ingrijire,. Dar obligat sa vada mereu pe undeva, prin apropiere, un lup. Primul s-a dezvoltat bine; cel de al doilea a inceput treptat sa nu mai manince, a slabit si a murit, oricite scrupule am avea in privinta unor posibile analogii, ar trebui sa ne gin-dim, totusi, la un mecanism oarecum asemanator si in irascibilitatile, in oboselile nervoase — violente sau somnolente — ale omului. Am putea continua insiruirea altor insusiri ale excitatiei si inhibitiei. Prezenta proceselor de "sinteza a sti-mulilor", de pilda, este dovedita de insasi posibilitatea de formare a reflexelor conditionate, schitarea unor "legaturi temporare'1 intre diferite zone din creier. Putem deosebi apoi "inductia negativa" (excitarea unei zone este urmata de cresterea inhibitiei) de "inductia pozitiva" ().
De altfel inhibitia nici nu mai este socotita astazi ca un proces nervos diferit prin natura lui de excitatie (pagina anohin). Este mai degraba, spune autorul citat, ceea ce rezulta din "infruntarea" a doua excitatii (care, ele intre ele, se pot conditiona negativ), o "excitatie inhi-banta", "frenatorie". Folosind o comparatie mai mult sau mai putin potrivita, inhibitia activa se poate vedea, de pilda, la un pieton grabit care trece pe langa vitrine atragatoare, pe langa cunostinte si prieteni cu care tare s-ar mai opri de vorbadaca n-ar fi o excitatie inca si mai puternica in mintea lui, o chemare, o tinta de atins, care-l sileste sa faca efortul de a-si infrina toate celelalte porniri continuindu-si drumul. Dialectica celor care ne apar in manifestarile lor a fi doua procese contrarii — distincte (excitatie si inhibitie) — ne ofera o "unitate" care poate insemna si "identitate"? Nu putem sa nu observam, insa, ca ceea ce stim la ora actuala in privinta proceselor fizice ale transmisiei prin fibra nervoasa sau prin nerv, in privinta comportamentului neuronal fata de excitatie sau fata de inhibitie nu aduce un plus de cunoastere in privinta specificului activitatilor umane. Procesele care au loc, insusirile acestora, principiile si legile de baza sunt proprii creierului uman. Dar si creierelor mai putin evoluate.
Mereu o aceeasi modificare a "potentialului de membrana" nu pare a spune cine stie ce despre multitudinea tipurilor de "semnale", care se pot transmite prin fibra nervoasa determinind reactii nu chiar atat de "sablonizate" pe cat ar sugera acest unic si simplu mecanism. Este un proces de baza — veti observa pe buna dreptate —. Dar saltul pana la procesele "de varf" nu-l prea avem descompus in multe etape (in cunoastere, evident). Putem banui ca exista un "cod" sau mai multe "coduri", o transmisie analoga comunicarilor care se fac cu telegraful morse cand "receptorul14 poate afla nenumarate lucruri prin intermediul a numai doua semne, punctul si liniuta, in cazul conducerii nervoase depolarizarea si re-polarizarea, inlantuite variat? Exista un cod sau poate mai multe coduri in alternantele excitatie-inhibitie. Nimeni nu ne opreste sa presupunem existenta unor astfel de coduri. De fapt, inainte de a crea semne si coduri in exteriorul sau, omul a avut de-a face cu ele in propriul organism.
Codul genetic este un exemplu. Procesele psihice reprezinta un roi de codificari si decodificari. Numai ca despre felul in care ar putea fi ele alcatuite nu se stie nimic la ora actuala. Sau aproape nimic.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977