E adevarat ca, pentru multi dintre artistii si teoreticienii ultimelor decenii ale secolului al xviii-lea, era foarte greu sa distinga ideile lui burcke din "amalgamul" pe care-l alcatuiau ele cu fervoarea emotiva a stilului lui shalftes-bury, cu doctrinele numeroase si foarte diverse care pledau pentru o noua sensibilitate a pictorului, a poetului, dar si a admiratorului picturii si al poeziei. In ultima vreme, o exegeza atenta a teoriilor estetice din cea de-a doua jumatate a secolului al xviii-lea si din primele decenii ale celui urmator a izbutit sa puna in valoare contributia reala a lui burke la conturarea viziunii artistice a epocii. S-a relevat, de pilda, cat de importanta a fost inriurirea exercitata de cercetarea filosofica asupra unor scrieri din care artistii vremii vor desprinde sugestiile unor creatii capabile sa-i impresioneze pe privitori. Cele trei eseuri despre frumusetea picturala publicate de william gilpin in 1792 si eseul despre picturalitate, tiparit de uvedale pOrice in 1794: preluau o idee fundamentala a lui burcke: raportul decisiv intre puterea unei opere de a intrupa frumosul si sublimul, si amploarea experientei artistului insusi, profunzimea cunoasterii lumii care-l inconjoara. E, de asemenea greu sa se stabileasca in ce masura burke i-a deprins pe contemporanii sai sa descopere adevaratele semne ale sublimului in infatisarile unei naturi nesupuse de mana omului, ale unei naturi care semana atat de putin cu idealul echilibrului ce se manifesta in vastele planuri geometOrice ale gradinilor neoclasice. Aceasta pentru ca poezia lui gray si a lui young slavea si ea aceleasi privelisti rascolite de vinturi, strabatute de fuioare de ceata, peste care vegheaza tainice ceruri fara de stele. Dar, asa cum demonstra t boulton, si in metaforele lui gray.
Si in cele de mai tarziu ale lui wordsworth, viziunea lui burke e, neindoielnic, prezenta. Chiar si coleridge, care nu aprecia defel cercetarea filosofica, isi insusea, fara stire,. Mai mult decat atita, ideile burkiene au patruns si in alte domenii decat cele ale poeziei si picturii. In 1772, william chambers, proiectantul faimoaselor kew gardens din Londra, publica o dizertatie despre gradinile orientale; fantezista descriere a asa-ziselor "gradini din orient" prelua multe elemente din definitia sublimului, asa cum o propunea cercetarea. Dealtminteri, chambers nu era singurul arhitect peisagist care deslusea in scrierea lui burke un impuls spre o noua intelegere a acestei arte ; cu putina vreme inaintea lui, un alt reprezentant de frunte al directiei innoitoare in proiectarea parcurilor englezesti, thomas whateley, scrisese o carte, observatii asupra gradinilor moderne. Distinctia dintre sublim si frumos, necontenit stabilita de whateley (distinctie datorita careia el avea sa fie considerat drept unul dintre fondatorii "scolii pitorescului"), provenea, neindoielnic, din cercetarea lui burke. Prin mijlocirea lui uvedale pOrice — autor si al unui eseu intitulat despre arhitectura si constructii — ideile lui burke au patruns si in domeniul proiectarii cladirilor, domeniu marcat pe atunci de procesul "reinvierii goticului", teren — deci — foarte prielnic receptarii conceptiilor sublimului, asa cum le definise cercetarea filosofica.
In 1800, cu aerul ca propune o descoperire pe de-a-ntregul nestiuta pana la el, john milner stabilea caracteristicile sublimului si frumosului, dar le relua, clar, pe cele ale lui burke. Semnificativ pentru evolutia ideilor burkiene, ele erau folosite acum pentru a demonstra superioritatea arhitecturii gotice asupra celei neoclasice, careia christopher wren le conferise, la sfarsitul secolului precedent, un solid prestigiu. In germania si in franta, ecoul ideilor din cercetarea lui burke a fost, paradoxal, mai amplu decat in anglia, unde premisele unei orientari anticlasiciste pareau mai limpede conturate. Exista dovezi ca, mult inaintea traducerii in germana (1773), ea era cunoscuta de lessing, care, in ianuarie 1758, incepuse sa lucreze la o talmacire a textului englez si, probabil in anul urmator, compunea un comentariu asupra unora dintre punctele ei esentiale. In 1758, moses mendelssohn o recenza si, tot cam in aceeasi vreme, herder isi anunta intentia de a o traduce. Dar capitolul cel mai important al istoriei scrierii lui burke e, desigur, descoperirea ei de catre kant. Probabil ca filosoful german luase cunostinta de ea prin mijlocirea recenziei lui mendelssohn ; curand dupa aceea, in 1764, avea sa-si publice observatiile asupra frumosului si sublimului, continand un comentariu favorabil al ideilor burkiene (ionul acesta va fi pastrat si in critica puterii de judecata din 1790, opera a sa de maturitate).
Asemenea ganditorului englez, kant va sustine ca simta-mintul provocat de vederea unui lucru sublim este un amestec de placere, uimire si spaima. cand, aprofundand analiza, el stabileste trei tipuri de sublim — infricosator, maret, splendid —, ne aflam din nou in prezenta ideilor lui burke. Sublimul "infricosator" este cel provocat de contemplarea unui pustiu necuprins cu ochii ; cel "maret" — de calma admiratie a vastei simplitati a piramidelor ; sublimul - splendid — de grandoarea lui sari pietro din roma. Viziunea lui kant este, fara indoiala, mai ampla ; dar ea aminteste de categoriile stabilite de burke (sentimentele de admiratie, de respect si de reverenta). Dar, in sistemul filosofului german, "uimirea" — care constituie la burke temeiul sublimului — reprezinta doar o prima treapta ; individul se simte neajutorat in fata naturii inspaiminta-toare ; dar, pentru ca este independent fata de natura, cugetul sau este constient de forta sa esentiala. In consecanta, simtamintul inferioritatii fizice este urmat de unul de superioritate morala sau intelectuala. Daca aceasta deosebire este inteleasa, contributia lui burke poate fi mai bine determinata.
Cu toate diferentele dintre ei. Kant va recunoaste ca "expunerea empirica a judecatii estetice poate fi un prim pas spre acumularea materialului in vederea unei investigatii de factori mai elevata " si proclama ca burke este vrednic sa fie numit cel mai de seama dintre autorii care aplica aceasta metoda. In franta, personalitatea cea mai proeminenta care s-a aplecat cu interes asupra scrierii lui burke a fost diderot, care, inca din deceniul al 5-lea, se familiarizase cu ideile empirismului englez. curand dupa traducerea cercetarii filosofice in salonul din 1767, el se apropia vadit, comentind peisajele lui clau-de vernet, de conceptia burkiana: "sfinta spaima" ce se desprinde din tablourile lui vernet, indemnul pe care il dau ele la meditatie asupra tainicei ordini a naturii, raportul dintre sentimentul de groaza si sublimul privelistii sunt sugestii preluate, neindoielnic, din textul recent tradus din englezeste. Chiar daca diderot nu mentioneaza numele lui burke, faptul ca este indatorat fata de contemporanul britanic este mai presus de Orice indoiala. Putini mai sunt astazi cei care. stiu amanuntele inversunatei lupte politice purtase, pe la sfarsitul secolului, de burke. Putini cei care cunosc episoadele raporturilor lui cu politicieni de talia lui fox si a lui pitt (mai presus de care il aseza, de pilda, coleridge).
Statura oratorului s-a sters, treptat, in ceata istoriei; discursurile lui sunt studiate mai ales in cursurile de istorie a elocintei. In schimb, esteticianul, a carui opera fusese umbrita de personalitatea polemistului, a patimasului adversar al iacobinilor francezi, se detaseaza, tot mai limpede, ca unul dintre reprezentantii cei mai de seama ai tendintelor innoitoare, prevestitoare ale romantismului. Semnificativa marturie a permanentelor culturii.
* Notă: Burke, Edmund - Despre sublim si frumos, Editura Meridiane, 1977