Daca aruncam o privire in urma la sutele de milioane de ani de la noi la amoeba, deslusim nu una ci puzderie de "capcane genetice" invadind amenintatoare drumurile mari si mici, cararuile si potecile evolutiei speciilor. Lucrurile se prezentau cam asa: in fata cite unei specii aflata in plina stradanie spre progres se despleteau, la un moment dat, mai multe drumuri posibile. Unele numai aparent posibile (in realitate, veritabile fundaturi). Dar irezistibil chematoare. Specia putea sa nu fie deloc pregatita pentru o asemenea intalnire decisiva. Dar ea nu avea de unde sa stie. Nici ca intalnirea este decisiva si nici ca ea nu este pregatita.
Avea, in schimb, "deplina libertate" de a alege. Trista "libertate" cand nu distingi, nu poti distinge drumurile potrivite, drumurile bune de cele rele, fara intoarcere, de drumurile spre neant (de unde rezulta ca "libertatea" este de prisos atunci cand alegerea se face in necunostinta de cauza, ca este cinic si ipocrit cel care vorbeste de "libertate" cand ai de ales intre viata si moarte nestiind care drum duce la viata si care la moarte). Astazi, poate ca dintre toate speciile numai omul ar putea deosebi drumurile rele de cele bune. Pentru ca are un creier evoluat. Dar cum s-a ajuns, oare, la creierul acesta? Meritul este numai al omului? Asa cum a aparut, omul nu reprezinta, de fapt, decat unul dintre rezultatele (e adevarat ca un rezultat "de varf") a miliarde de miliarde de incercari si erori ale naturii in stradania ei de a se autodepasi.
Nenumarate alte specii au mai aparut pe parcurs, insotind, o buna bucata de vreme, drumul celor sortite evolutiei, izbinzii. Sortite"? Gresesc. Evolutia speciilor nu-i deloc o poveste frumoasa si lina, derulindu-se constant, de la inferior spre superior, dupa un program bine stabilit, avand drept tinta suprema, de la inceput aleasa, aparitia omului. Asa o simplificam noi uneori, presati de timp, la lectiile de biologie. Dar in realitate, natura, avand mult mai mult timp la dispozitie, n-a simplificat lucrurile. N-a existat o specie anume "sortita" sa evolueze pana la om dupa cum nici astazi nu exista vreo specie "sortita" ca Orice ar face si oricum s-ar comporta — tot ea sa stapaneasca pamantul.
Aparitia omului ar fi fost, pentru cineva care, sa zicem, s-ar fi incumetat s-o planuiasca, tare problematica; soarta iui, a omului care urma sa apara, aflandu-se, nu o data, pe muchie de cutit. Au existat nenumarate ezitari, retrageri de pe firul rosu al progresului in lumea vie, dezolant de multe alunecari de pe o treapta sau alta, Dureroase disparitii in neant, specii ghilotinate intr-o clipita de necrutatoare "capcane genetice". In spatele acestor- rezultate stateau lupte si inclestari demonice, forte ale naturii uriesesc dezlantuite, hazardul cu toate zarurile lui pornit pe petreceri indelungate. Specii care "s-au straduit" sute de mii ani sa urce o treapta, macar una (in fapt s-au straduit numai sa supravietuiasca, "urcusul" lor neavand nimic comun cu carierismul unor reprezentanti ai speciei umane) au fost, totusi, inlaturate brutal de pe scara evolutiei in urma unei singure "greseli" — pentru ca "natura are oroare de vid", adica, in cazul de care vorbim, are oroare de neadaptare, de necunoastere, de "prejudecati". Progresul, evolutia nu puteau fi oprite. Dar cite sacrificii nu le-au insotit drumul? Natura nu se declara multumita cu compromisuri, nu "promoveaza" speciile decat dupa simburele de progres real din ele.
Caile oarbe, drumurile spre nicaieri se deschideau, ispititoare ca o reclama de drag si in fata prehominidelor. Multe dintre specii, "profitind" de "libertatea de a alege", au "ales" disparitia in neant. Altele au ramas, de bine de rau, pe o aceeasi treapta; putine, foarte putine au reusit sa faca pasul urmator. Dintre maimute a razbit spre progres numai una. Putea sa nu razbeasca nici ea; evolutia ar fi continuat altcum, cu o intrerupere, cu o stagnare poate, in momentul acela. Stagnarea ar fi putut dura si pana astazi. S-a intamplat, insa, de a razbit "aceea".
Pura intamplare sa fie? A razbit o biata maimuta ardieindu-si pe umerii slabi, pe umerii incovoiati de la natura, greaua sarcina a evolutiei ulterioare, a uneia nemaicunoscute pana atunci: evolutia constienta. Cine a fost ea? O, nu vesela, nu superficiala, nestiutoarea cataratoare agila, care se bizuia nu pe fortele ei ci pe protectia padurii de la care primea de-a gata fructele dulci si zemoase, acoperisul umbros! A fost cealalta, cea care, atunci cand clima s-a racit, s-a rarit padurea, si-a putut deda mana dupa munca, s-a putut indrepta din sale ca sa priveasca si dincolo de marginea padurii, a putut inchega un orizont de jur imprejurul ei, pe care apoi l-a largit si l-a largit mereu. Era maimuta cea mai bine pregatita, din punct de vedere biologic, pentru munca, pentru minte, pentru cuvant.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977