Acest "sistem dinamic complex". Unul dintre fondatorii teoriei sistemelor, von ber-talanffy, definea sistemul ea "un ansamblu de elemente aflate in interactiune". Pentru a se afla in interactiune elementele unui sistem trebuie sa fie in conexiune. Pentru a putea fi studiat, sistemul se cere precis delimitat in spatiu si timp. Daca nu ne clarificam de la inceput care este sistemul considerat, riscam ca pe parcurs sa-l pierdem din vedere, sistemele neexistind ca atare odata pentru totdeauna (un anumit sistem poate constitui un simplu element sau un subsistem pentru un alt sistem. Exemplu: atomul de oxigen este sistemul particulelor elementare care-l compun,. Dar este un subsistem fata de molecula de ozon si un simplu element in sistemele reprezentate de moleculele chimice complexe continatoare de oxigen).
Interactiunea dintre elementele unui sistem poate fi de mai multe feluri. In esenta, interactiunea este o transmisie de energie. Energia, la randul ei, poate fi: mecanica, calorica, electromagnetica etc. Un nivel superior de interactiune este considerat schimbul informational. El este cel care sta la baza reglarii si autoreglarii. Dupa sensul interactiunii, intre doua elemente ale sistemului se pot distinge o conexiune directa (de la cauza la efect — de de la elementul activ la elementul pasiv) si o conexiune inversa (de la "efect" la "cauza" — legatura cu un mare potential reglator, de unde si locul ei central in cibernetica). Exista sisteme formale sau ideale (ale raporturilor cantitative abstracte) si sisteme reale (cele cu existenta obiectiva de sine statatoare care pot fi: fizice, chimice, biologice, sociale — fiecarui tip cores-punzindu-i cite o disciplina aparte).
Unele sunt relativ simple, altele sunt complexe. Cele reale sunt, insa, dinamice, in permanenta interactiune cu mediul in care-si desfasoara existenta (sisteme deschise). Intr-un sistem dinamic complex actioneaza, precumpanitor, asa-numitele legi statistice care fac ca "elementele", subsistemele, sa fie puternic subordonate, functional si existential, intregului. Intregul nu mai este acum simpla suma a partilor din care se compune. Interactiunile intr-un univers al probabilitatilor comporta adesea "rezultante" neasteptate. Ne-am astepta, de pilda, dupa o viziune oarecum mecanicista, dupa ceea ce am putea numi ,,prejudecati", ca un sistem complex care contine un numar sporit de elemente instabile sa fie mai instabil decat un altul cu mai putine asemenea elemente. Realitatea ne dezminte, insa, eventualele ,prejudecati": cu cat sistemul contine un numar mai mare de elemente instabile, cu atat stabilitatea lui este mai mare.
In legatura cu automatele probabiliste, Von neumann constata ca "cu cat pentru obtinerea unui rezultat se cere un numar mai mare de operatii, cu atat importanta fiecarei operatii luate separat va fi mai mica". Intregul se dezvolta insa — sa nu neglijam acest ,,amanunt"! — pe masura diferentierii partilor sale, pe masura perfectionarii, dezvoltarii in complexitate, a organizarii. Sistemelor dinamice simple le este proprie o anume stabilitate statica, rigida, data fiind structura lor relativ simpla, rigida; sistemele dinamice au, in schimb, o stabilitate superioara dinamica. Daca vom considera creierul un sistem cibernetic, cum ne propun ciberneticienii, adica un sistem dinamic complex, inseamna ca am extras in prim plan, dintre toate activitatile lui, schimbul informational si autoreglarea. sunt activitati "constante" in exercitarea multiplelor sale functii.
Creierul este un sistem real. Lui, ca oricarui sistem, II pot corespunde mai multe "modele". Dupa ce l-am plasat in mediu (si pentru Orice sistem exista un mediu; unul deosebit de complex pentru creierul omenesc,. Dar noi l-am simplificat aici la maximum distmgind numai sensurile obligatorii ale interactiunii), sa vedem "ce are inauntru".
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977