Unele murdariri locale, in special petele de muste, se inlatura cu saliva sau cu o lama de ras curbata intre degete. Saliva, de preferat apei chiar cu sapun, probabil datorita prezentei unor componente destinate sa faciliteze digestia. Pot sa apara si accidente mai generalizate, chiar daca vernisarea a fost corect efectuata. cunoscandu-le natura, putem gasi mai usor remediile. Se produce un fenomen de velatura; de aici provine si culoarea albastruie. El se datoreaza unei condensari la suprafata a impuritatilor partial saline si mai mult sau mai putin liidrofile. Ca urmare, ele vor patrunde apoi in adancime.
Inainte de a provoca stricaciuni atat de importante, le putem dizolva prin frecare cu o cirpa moale (sau mai bine cu un tampon de vata), umezita in apa cu putin sapun; spalam apoi locul, in acelasi mod, cu apa curata si imediat uscam prin tamponare. Este posibil ca verniul sa fi inceput sa se degradeze, in urma patrunderii partiale a umiditatii. O incalzire prudenta cu o lampa cu raze infra-rosii il va usca si va inmuia in suficienta masura suprafata pentru ca aceasta sa se netezeasca de la sine. Adica, atunci cand culoarea s-a uscat in profunzime, tabloul a fost curatat in prealabil de impuritatile de suprafata printr-o spalare adecvata, iar umiditatea lipseste cu desavirsire. Dar mucegaiul poate sa se fi accentuat si sa fi intervenit in procesul de devitrificare. In acest stadiu, nenumarate cracluri microscopice au provocat opacizarea. In cazul acesta fara sa apelam la eliminarea verniului, il putem regenera pe loc, printr-un inceput de dizolvare.
Daca este vorba de un verniu relativ recent, este suficient sa-l frecam cu o cirpa usor umezita in esenta de terebentina, pana cand ajungem la stratul de culoare. Adeseori insa, terebentina se usuca prea repede ca sa ajunga pana la fundul stratului bolnav. E mai bine sa aplicam mai putin lichid la suprafata, cu conditia ca acesta sa fie mai putin volatil. Deci, operam cu un tampon mai uscat, dar imbibat cu un ulei esential mai greu. manuirea si alegerea acestuia tin de domeniul restaurarii. Adeseori, restauratorul foloseste succesiv diferitele metode. Combinarea lor ramane arareori fara efect.
Restauratorul nu va subtia si nu va inlatura verniul decat atunci cand este foarte intunecat sau murdar. Denumirea unor plante mirtacee, originare din india si a esentei extrase din frunzele lor, care se foloseste si in medicina. Pentru regenerarea unui verniu foarte voalat sau opacizat, restauratorii ulilizeaza "flambarea" care consta in aprinderea unei cantitati de alcool aplicat pe tablou. Se opereaza zona cu zona. Efectul este spectaculos dar in realitate, nepericulos, fiind foarte rapid. Rezultatul combina, probabil, dizolvarea si inmuierea superficiala cu antrenarea, prin volatilizare, a condensarilor accidentale. Uleiul se usuca si se intareste prin oxidare, pierzandu-si supletea si modificindu-si volumul.
Fiind provocat de aerul ambiant, fenomenul este mai activ la suprafata, decat in profunzime. Pentru ca efectul sau sa fie echilibrat in masa, aceasta trebuie sa contina mai mult ulei spre suprafata decat spre interior. Astfel se evita tensiunile periculoase provocate de modificarile de volum; duritatea si elasticitatea sunt aproape constante in intreaga grosime. Amintim in treacat ca emulsiile de polimeri nu cer astfel de precautii pentru ca sunt insensibile la oxidare. Semnificatia termenilor "slab" si "gras" cere urmatoarele precizari: 1 Ea priveste doar ceea ce ramanc in permanenta intr-un strat, adica dupa disparitia componentilor volatili, folositi fie pentru a dizolva rasinile, fie pentru a usura aplicarea. Trebuie deci sa stim ca nu putem face "mai slab" un amestec de culori sau un verni, adaugand esenta.
Totusi, aceasta "saracire" poate fi o consecanta indirecta a cresterii fluiditatii. Ea se produce cand fluiditatea faciliteaza o absorbtie selectiva, datorata unui strat de dedesubt poros, care actioneaza atunci ca un filtru, retinand pigmentii (cazul zemurilor pentru ebosa). Este vorba deci de proportia uleiului in raport cu toate elementele fixe care-i sunt asociate, fie in solutie (rasina intr-un verni), fie dispersate in stare solida (prafuri, componente poroase sau fibroase ale unui suport). Regula cere ca aceasta proportie a uleiului sa creasca in ceea ce suprapunem. Ea urmareste rezultatul final si nu consta in aplicarea unor amestecuri a priori compuse din ce in ce mai grase. Trebuie sa tinem seama de modificarile datorate absorbtiei. De exemplu, este necesar sa imbibam cu mult ulei un ipsos sau un lemn moale.
Imbibindu-le astfel, evitam lipsa de aderenta a stratului urmator si, ca urmare a porozitatii, regula, aparent incalcata, va fi totusi respectata. Sa notam ca, prin extensie si fara sa fie vorba de ulei, este calificat drept "slab" un amestec care contine mult praf si putin liant. Un astfel de amestec este, in general, destinat sa fie acoperit, deci opac si "acrosant". Operatia este cu atat mai delicata cu cat rasinile naturale (mastic, damarele) sau artificiale, supuse timp indelungat actiunii aerului si luminii, devin insolubile in esentele care, in acelasi timp, sunt solventii folositi la fabricarea verniurilor lor. Faptul este subliniat de syn-thetic materials used in the conservation of cultural properly: "cu rasinile suntetice ca si cu damarul si masticul, peliculele, desi solubile in while-spirt cand sunt proaspete, necesita solventi mai puternici (mai polari), dupa ce s-a scurs timpul. Eventual, un adaos de alcool etilic sau al unui solvent similar va fi necesar. In ce priveste verniurile aplicate de mai multi ani (si de tipuri diferite) am constatai personal necesitatea de a amesteca alcoolul cu esenta de terebentina pentru a le inlatura.
Ca sa nu atace culoarea, raportul de dozare alcool-esenta necesita o experienta indelungata, insotita in fiecare caz in parte de probe locale prealabile. La fel se procedeaza daca folosim alti solventi (acetona, acetat de etil-glicol, dimetilformamida etc. Si, mai ales, produsele cu evaporare lenta).
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980