(1770 — 1827) opera lui Beethoven pare a fi imbibata de umanism si frematind de elan vijelios. Creatia genialului compozitor ludwig van becthoven se bucura pretutindeni de popularitate. Ca a fost adine inriurita de framin-larile si aspiratiile epocii revolutiei burgheze din franta de la 1789 care, dand lovituri de moarte oranduirii feudale, proclama drepturile si libertatile cetatenesti, increderea intr-o viata mai dreapta si mai buna pentru cei multi si oprimati. Beethoven a scris, printre altele, 9 vestite simfonii, sonate, numeroase lucrari pentru diverse formatii de camera, o opera — fidelio — lucrari vocal-simfonice (dintre acestea remarcam afissa solemnis, aparuta o data cu simfonia ix, in 1824), lieduri, coruri, piese instrumentale etc. Reatiile Beethoveniene reprezinta un punct crucial in dezvoltarea artei muzicale, prin continutul lor ideologic progresist, combativ, prin noutatea si soliditatea constructiei. Beethoven este considerat un "titan al simfoniei11. Ompozitorul a acordat insa genului concertistic o atentie si o pretuire aproape la fel de mare ca si simfoniei.
Osteritatea II datoreaza un numar de concerte de cea mai inalta valoare artistica, care au statornicit forma clasica a genului, deschizindu-i, in acelasi timp, noi perspective. In 1784, deci la varsta de numai 14 ani, compozitorul incearca pentru prima oara sa scrie un concert de pian, in mi bemol, din care n-a ramas decat partea de pian. Sase ani dupa aceea reia ideea realizarii unui concert in re major, d'in care exista numai prima miscare. In proiectele componistice ale anului 1792 au ramas niste fragmente pentru un concert de vioara in do major. Prima reusita avea s-o constituie insa, in 1795, un concert de pian, in si bemol major, opera 19, care avea sa fie revizuit in 1797. Ste anul cand apare inca un concert pentru pian, cel in do major, opera 15 si, de asemenea un rondo pentru pian si orchestra (e de observat deci ca concertul in si bemol major, numarul 2 este de fapt anterior celui ce poarta astazi numarul 1, adica concertul in do major). In 1800 este terminat concertul numarul 3, in la minor, opera 37, pentru pian, iar in 1802, cele doua miniaturi concert!
St i ce lirice, romantele pentru vioara si orchestra opera 40, in sol major sr opera 50, in fa major. Chitat cu un an inainte, triplul concert, opera 56, pentru pian, vioara si violoncel este definitivat in 1805. N an dupa aceea este dat la iveala concertul numarul 4 pentru pian, in sol major, opera 58, si concertul pentru vioara, opera 6j, caruia in 1807 Beethoven II da o noua versiune, inlocuind vioara solista cu pianul. In 1808, pe lista lucrarilor becthoveniene se inscrie si fantezia, opera 80 in care finalul coral-orchestral este precedat de o mare parte solistica a pianului. concertul numarul 5 pentru pian si orchestra, opera 73, in mi bemol major dateaza din 1809. Incercare, din 1815, de a mai scrie un concert pentru pian, in re major, nu a fost implinita de Beethoven, care a lasat lucrarii de mai inainte gloria de a ramane pe culmea creatiei sale concertistice. E stie ca inainte de Beethoven, genul concertului ajunsese intr-un stadiu infloritor datorita mai cu seama activitatii desfasurate de Mozart in acest domeniu de creatie muzicala.
A si in primele simfonii, sonate ori cvartete, in primele concerte ale lui Beethoven. Influenta lui Mozart apare evidenta. concertul care avea sa afirme trasaturile noi ale sensibilitatii artistice Beethoveniene este cel in do minor numarul 3 este aci inainte, in concerte, simfonii, ca si in alte lucrari, compozitorul avea sa depaseasca tot ceea ce se infaptuise, trasind noi directive in dezvoltarea genurilor muzicale. In concertele lui Beethoven. Indeosebi in cele pentru pian numarul 3, 4 si 5 nu mai este vorba de o muzica in care ansamblul orchestral era redus la simplul rol de acompaniament, de fundal al performantelor solistului, asa cum se intampla in multe lucrari scrise inainte vreme. In aceste compozitii elementul solistic si cel simfonic sunt unite intr-o sunteza artistica pe deplin coerenta.
Asind protagonistului libertatea de a-si etala virtuozitatea, Beethoven da in acelasi timp orchestrei un rol bine individualizat care merge atat de departe uneori, incat orchestra si pianul sunt parca doua personaje opuse care se infrunta.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977