Sa ne ocupam, in continuare, de pesti. Pestii ne prezinta prima sira a spinarii — la propriu —, cu un cordon nervos cuprins in ea. La unul din capetele acestuia incepe sa se adune ceva mai multa substanta si sa se dezvolte creierul. Premisele intelepciunii noastre ca si ale unei atitudini demne exista, asadar, cel putin de la pesti. Daca pasim, pe aceeasi scara, mai jos, spre insecte, vom avea prilejul sa constatam ca unele dintre cele mai evoluate (cum ar fi albinele, de pilda) poseda, fiecare, un graunte, un "atom" de creier specializat ingust, numai pentru cite o functie biologica importanta (de aici impartirea fatala in "lucratoare", "matca", "trintori" etc. Numai colectivitatea, totalitatea membrilor ei, ar putea prezenta examinatorului — si asta cam la figurat vorbind — un creier. In fapt, "impartirea" este genetica si hormonala — astfel de factori determina "specializarea ingusta" de care vorbeam.
Oricum, chiar numai cu un graunte de creier, ca la insecte, observarea lor pare mult mai interesanta decat la meduze, unde creierul nu-i deloc, nici individual, nici colectiv, iar ele reactioneaza toate la fel, monoton si egal, in fata oricarei "probleme": azvirlind, spasmodic, apa, pentru a se putea deplasa. Si totusi, de la celula simpla, de la amoeba pana la meduze saltul este imens. La drept vorbind, nici nu prea stim cum s-a produs. In linii mari, prin spongieri si colonii ca volvox. Ne-am pomenit din-tr-o data — dar suntem siguri ca n-a fost dintr-o data — in prezenta si a altor celule, mai noi, intercalate printre cele "vechi*, specializate in transmiterea influxului nervos. Unicelularele fusesera silite, prin forta lucrurilor, sa faca de toate: sa digere hrana, sa reactioneze la excitanti, sa se miste — deci unica celula era in acelasi timp digestiva, nervoasa, musculara. Aceste celule totale aveau o forma mai mult sau mai putin globuloasa, emiteau "pseu-dopode" ca sa se miste, ca sa-si agoniseasca hrana.
Nou aparutele celule sunt, de acum, imobile, asteapta sa fie hranite, au o forma particulara, ce nu se mai poate modifica de la o clipa la alta: au un corp si niste prelungiri dintre care una deosebit de lunga (ajunge sa fie uneori de 100 000 ori mai lunga decat corpul celular, ceea ce, la scara performantelor cantitative, reprezinta o realizare remarcabila). Cele intra in legatura unele cu altele for-mind o intreaga retea nervoasa. Acesta ar fi punctul de plecare, momentul de la care multicelularul a inceput, treptat, sa devina mai "disciplinat* decat unicelularul, sa nu mai vagabondeze, sa circule numai unde si cat este nevoie, sa aiba mai mult "fler* si simt al orientarii. Germenii unui elementar "spirit critic si autocritic* incep sa apara odata cu autocontrolul, pe seama primului sistem, inca simplist, de conexiune inversa (feed back). Nu uitati ca albinele lucreaza perfect, dar din instinct, nu dupa vreun proiect sau plan. Dar cine nu greseste? A "gresit" si natura.
I-a dat pluricelularului ordonat, cu o retea fina de fibre nervoase, un urmas diform: cu o retea nervoasa plina de "umflaturi". Aceste "umflaturi", care s-au mostenit apoi, din generatie in generatie, pana la om, pe toata scara fi-logenetica, nu sunt altceva decat ganglionii nervosi. Daca "diformitatea" a reusit sa se transmita de la o specie la alta inseamna, logic, ca ea nu a dezavantajat respectivele fiinte; dimpotriva, se pare ca unitatile nervoase "anormale" —- in sensul de neobisnuite pana atunci — concentrate in partea anterioara a corpului, au ajutat pe posesorii lor sa razbeasca mai usor in lume, semnalizind mult mai prompt si mai precis aparitia hranei, ivirea pericolelor. In timp, natura a organizat adevarate "cartiere generale" cu ganglioni specializati ierarhic, legaturile fiind facute de filete, care permit trecerea influxului nervos aidoma unor conductori electrici. Sigur ca s-au gasit si dintre aceia care sa "profite" de pe urma acestei asemanari: pestii electrici, de pilda, care se "joaca" cu sute de volti. De fapt, nu se joaca ci isi procura hrana, se apara, comunica intre ei. Pentru toata complexitatea de functii pe care le indeplineste, creierul omenesc nu consuma decat a zecea parte dintr-un voltsa fie oare si in restul lumii animale spiritul de economie direct proportional cu "nivelul de constiinta"?)
De la pesti, cu un sistem nervos protejat de sira spinarii si aglomerarea de substanta din craniu, incepe marea epopee a perfectionarii creierului, a evolutiei vertebratelor. La inceput, ea se desfasura pe toate fronturile, oarecum haotic. Am vazut la ce exagerari cantitative — ne gandim la reptilele uriase — s-a putut ajunge. Mai tarziu, cand a aparut singele cald, adica, in termeni riguros stiintifici, termostabilitatea sau homeostazia termica, a trebuit sa existe si "cineva" care sa se ocupe de ea. Si nu numai de ea. Un sistem automat complex, de stabilizare a tuturor functiilor vitale, trebuia completat, perfectionat. Daca nu l-am avea in momentul de fata nici n-am putea sta atat de linistiti, cititorule, cu sa scriu si dumneata sa citesti, ar trebui sa ne ingrijim de unele probleme fundamentale ale supravietuirii noastre biologice.
Asa mergem, cum s-ar spune, cu "pilot automat". Pentru viata cu adevarat omeneasca, insa — remarca romain gary — n-avem pilot automat. Si chiar daca ni l-ar oferi vreo generatie trecuta sau viitoare, credem noi, se cuvine sa-l refuzam politicos.)
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977