Exista constante de toate genurile, adevaruri vesnice in domeniul variat al plasticii, in afara carora nu exista opera valabila si pornind de la care (i Orice si contrariul a Orice " poate fi tradus. Este meritul lui Marc Havel de a fi inventariat aceste adevaruri constante, de a le fi tratai sub toate aspectele cu competenta unei vieti traite pentru a le verifica, a le studia cauzele profunde, eficacitatea. Lucrarea pe care o publica astazi este deci o sunteza ampla, temeinica. Lectura ei care cere uneori atentie si efort din partea celui care nu are aptitudini stiintifice, este totusi intotdeauna pasionanta pentru cine este interesat de alchimia secreta a oricarei opere demne de acest nume, de acel gen de magie care leaga concretul de abstract, vizibilul de invizibil. Un studiu atat de complet nu va intirzia sa fie un izvor de descoperiri pretioase pentru instinctivi si poeti, la fel ca si pentru cei cu inclinatii spre matematici. Ea nu ar putea, desigur, sa confere talent sau geniu, dar ar putea contribui la ele si dezvalui anumite aspecte, ar putea rezolva anumite taine ale lumii misterioase care se ascunde inapoia acordului muzical a doua tonuri, a a'rmoniei fascinante a unor combinatii geometOrice sau chiar, si mai simplu, in spatele unei foarte emotionante imagini a unui arbore sau a unui trandafir. Sa luam exemplul luijean rudel, pprofesor-asistent la sorbona.
Acest lung studiu exact si foarte gandit pe care ni-l prezinta Marc Havel ne ofera un avantaj destul de rar. Intr-adevar, putini chimisti s-au preocupat de problema fabricarii culorilor, dupa ce efectuasera o dubla cercetare, indreptata in acelasi t imp asupra nevoilor actuale ale pictorilor si asupra secretelor trecutului. Fara indoiala, cand Marc Havel a inceput aceasta tentativa, acum aproape cincisprezece ani, situatia nu era chiar ca cea de acum. Rasinile de sunteza, viniiice si acrilice, erau mintiile cu teama; tanara pictura americana nu gasise inca audienta de care a beneficiat ulterior pe langa tinerii pictori si accentul nu era inca pus pe o arta minimala in care calitatea de puritate, de simplitate a tonurilor rasturna cu totul ordinea tentativelor figurative si nonfigurative de pana atunci. Astazi, pentru unii, Marc Havel ar putea sa para in slujba "vechilor" scoli. Totusi acest lucru este absolut fals. Initiativa autorului, chimist de profesie, este actuala si raspunde la trei preocupari.
Intr-adevar, acum mai bine de o jumatate de secol, a existat obsesia redescoperirii unei culori "de muzeu", a unei materii solide, conforma retetelor secrete ale vechilor maestri, pe masura ce apareau dificultatile unei culori "pentru imprimatura" cu ulei crud. Dupa disciplina dura a cubismului, asa cum o considerau artisti ca gris sau litote, se ajunge la exigentele unei materii picturale mai solide, la o anumita nevoie de a rafina din punct de vedere optic cu ajutorul ei. Dar, spre deosebire de ceea ce se intamplase in cursul secolului al хіх-lea pe timpul "stilurilor istorice", nu s-a mai urmarit folosirea sucurilor colorate cu efecte de sfumato pentru a se obtine valori naturaliste. Trebuiau redescoperite culoarea si lumina. Pentru a raspunde cererii si totodata din dragoste pentru "materia" frumoasa s-a hotarat deci Marc Havel sa studieze atat reusitele t recutului cat si metodele chimiei contemporane. Profitand de mestesugul restauratorilor de tablouri, prin experiente prudente si mai ales consultand si textele tehnice vechi, autorul a vrut sa revina la virtutile initiale ale tehnicilor in ulei bazate pe transluciditatea liantului, pe fenomenele de densitate relativa a acestuia, asigurand mentinerea unei anumite straluciri. In paralel, inventarea unor noi pigmenti, datorati produsilor de sunteza, a completat acest avant ai tehnicii.
Astfel au luat nastere mediurnurile: flamand pentru cei care folosesc mai ales transparenta, venetian pentru cei care prefera o materie mai senzuala, colorata dar mai putin luminoasa, datorita introducerii cerii. Aceasta nu numai ca sa se lucreze ca odinioara. Dezvoltarea, pe care o cunostea in paralel pictura abstracta ducea la o rasturnare totala a ierarhiilor plastice traditionale, punind net in valoare problema calitatii materiei, propria ei bogatie de expresie si, printr-o curioasa revenire a lucrurilor, importanta vechilor materiale deja experimentate. Dintr-odata, mediurnurile lui Marc Havel raspundeau unor exigente picturale devenite comune "fratilor in aparenta dusmani". Dar sa mentionam in treacat ca aceasta grija pentru o materie pe deplin adaptata la expresia cautata constituie faptul pictural individualizat caruia Marc Havel incerca sa-i raspunda cat mai bine. Este motivul pentru care, studiind cu rabdare anumite nevoi tipice ale pictorilor, el a vrut sa descopere lectiile istoriei privitoare la caracterele specifice tehnicilor de ulei si la practicile asocierilor, juxtapunerilor, transparentelor reciproce. Meditatia asupra originilor, insotita de reflectia asupra mijloacelor pe care i le punea la dispozitie chimia moderna, avea sa-i permita sa obtina efectul minunat al acestor rasini vinilice care, fiind foarte rezistente, il puneau intrucatva in legatura cu unele emulsii de care se folosisera pictorii de odinioara.
Guasele "fiashe" asigurau astfel grunduri solide, uscindu-se bine, suportind culori pe baza fluida; dar ele permiteau, totodata, un procedeu de pictura murala de mare efect decorativ, aplicabil atat pe perete cat si pe panza. De altfel, piaza tratata cu o substanta asemanatoare putea fi indoita si chiar mototolita, fara sa crape. Creatiile chimistului nu ar putea, cu toate acestea, sa ne faca sa uitam gandirea fizicianului, mereu grijuliu sa se plaseze la nivelul problemelor pictorului. De aici provine acest ansamblu de observatii atat de pretioase, veritabila insumare de raspunsuri la toate felurile de intrebari care se pun. Si nu exista nici o indoiala ca, citindu-le, artistii vor avea sentimentul de a fi partasi la o conversatie activa si folositoare. Havel nu legifereaza, el discuta si te indeamna sa tragi concluzii. Poate ca, pe alocuri, antrenat de viziunea naturala, pare, din punctul nostru de vedere, sa insiste prea mult asupra unui spatiu optic care nu este intru totul acela al pictorului, chiar figurativ.
Dar este adevarat ca structura noastra vizuala dobandita ne conditioneaza in mare masura reflexele, chiar atunci cand inventam un spatiu abstract. De altfel, gratie unui joc subtil de rapeluri elementare si traditionale, imbogatite cu corecturile aduse de optica moderna, Marc Havel ne largeste cimpul de observatie. Micul manual" al lui Marc Havel, cum spun unii, este intr-adevar mult mai mult decat un manual pentru folosirea corecta a culorii, pentru ca, circulatia intre cunoasterea si observarea problemelor picturii, asigurata incontinuu, face din aceasta lucrare un bun pretios datorita permanentelor sale sugestii.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980