Aceasta cercetare a ceea ce este peren, respectul profund fata de trecut — indispensabil, dupa parerea lui renan, oricarui progres adevarat — nu poate consta doar dintr-o examinare a operelor de arta, fie ea si serioasa, deoarece mesajul lor risca sa fie alterat. Este mult mai bine sa regasim pentru noi insine spiritul care a condus la crearea lor. Or, totul confirma ca a existat un dublu demers: studierea naturii si a legaturilor stranse cu celelalte arte. Studierea naturii nu s-a marginit la contemplarea ei. Exista foarte putine exceptii (influenta de moment a descoperirii fotografiei, de exemplu) de la regula ca dintotdeauna pictorii au refuzat sa copieze realitatea asa cum este ea. Paulei insista asupra constantei executiei in atelier, lucrul prealabil din exterior reducindu-se la notite. Trebuie oare sa mai vorbim de irnpre-sionisti care pretindeau peisajului sa fie inainte de toate o confirmare a teoriilor lor despre lumina?
Caci, asa cum scrie forichon: "trebuie sa fim convinsi de faptul ca natura nu compune. Armonia liniilor, ca si cea a culorilor, nu exista in natura decat in mod exceptional. Putem gasi aici esenta; dar artistul va avea grija, inainte de toate, sa o scoata la iveala pentru a o aplica in continuare la elaborarea operei de arta". Artisti cum sunt cadiou, yvel si altii care au meditat mult dau viata acestei lectii. Dupa ce au aratat prin glumele lor pana unde merge efectul de "trompe", ei prezinta in tablourile lor transpuneri indelung gandite si scot din ele acorduri de o rara finete. Acest primat al spiritului fata de litera, semn distinctiv al tuturor marilor maestri, oricare ar fi epoca sau tendinta scolii, cuvant care spune multe, se regaseste in gandirea lui paul valery: "in muzica, armonia imitativa nu este oare considerata drept un artificiu secundar? A imita, a descrie, a reprezenta omul sau lucrurile nu inseamna imitarea naturii, ci a produselor ei, ceea ce este cu totul altceva.
Daca vrem sa facem ceva asemanator naturii, trebuie, dimpotriva, sa exploatam intregul domeniu al sensibilitatii si actiunii noastre, pentru a urmari combinatiile elementelor lor, dintre care obiectele si fiintele nu reprezinta singularitati, cazuri foarte specifice, care se opun ansamblului a tot ceea ce am putea vedea si concepe. O caracteristica a acestui demers consta in aceea ca tindem sa scoatem in evidenta ceea ce in particular se prezinta in mod constant ca o simultaneitate de fapte, apoi sa determinam legea care le uneste si astfel sa ajungem la genera. Aceasta este asa-numita cercetare stiintifica. Intrucat este vorba de natura, ea are tangente cu ceea ce este, din punct de vedere etimologic, "fizica". Dar stiinta ne invata mai intai sa avem metoda. Ca sa patrundem in tainele acestui complex, ea cauta acele elemente a caror modificare o pot influenta. Apoi, conform principiilor lui claude bernard, ea studiaza modul in care se comporta ansamblul in functie de variatiile acestor elemente, fiecare dintre ele fiind examinat pe rand, in timp ce toate celelalte sunt, provizoriu, fixe.
Inaintea incredibilei diversitati de armonii pe care le poate avea un tablou, un astfel de demers va incepe printr-un studiu cu caracter decorativ, limitat la jocuri de aplat, cu numai doua sau trei culori. Acestea fiind cunoscute, vom complica com-binind, de pilda, doua galbenuri cenusii si trei albastruri, determinind proportiile potrivite pentru fiecare. In felul acesta nu vom avea doar mai multe grupe de armonii, ci si unele baze pentru un peisaj (aici: nisip uscat si ud, mare si cer). In mod reciproc, in scopuri didactice (cum a aratat micliel albert-vanel) putem explica anumite armonii ale unui tablou, reproducindu-i culorile sub forma de dreptunghiuri, corespunzind in nuante si dimensiuni fiecareia dintre ele. Bineinteles, un astfel de procedeu nu poate explica totul, mai ales influenta reciproca a pozitiilor.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980