Alte consideratii asupra proportiei. Daca nu ma insel, o mare parte din prejudecatile in favoarea proportiei s-au nascut nu din observarea unor anumite masuri existente in corpurile frumoase, cat dintr-o idee gresita a relatiei dintre diformitate si frumusete, prima fiind descrisa ca opusa celei de a doua. Pe acest principiu s-a ajuns la concluzia ca daca se pot inlatura cauzele diformitatii, frumusetea apare in mod firesc si de la sine. Cred ca aceasta este o greseala. Diformitatea este opusa nu frumusetii ci unei forme intregi, complete. Daca un om are un picior mai scurt, el este diform, deoarece II lipseste ceva pentru a corespunde ideii de intregime pe care o asociem cu omul ; acelasi efect pe care infirmitatea si mutilarea il produc ca urmare a accidentelor se poate observa si in ceea ce priveste defectele morale. Daca un om este cocosat el este diform ; spatele sau are o forma neobisnuita care este asociata in mintea noastra cu cine stie ce boala sau nenorocire ; la fel, daca un om are gatul neobisnuit de lung sau scurt, spunem ca acea parte este diforma pentru ca de obicei oamenii nu arata asa.
In acelasi timp experienta ne poate convinge ca un om poate sa aiba picior ele foarte lungi, perfect asemanatoare, gatul tocmai potrivit si spatele drept, fara sa fie in general frumos. (intr-adevar, frumusetea este atat de departe de ideea de traditie incat este foarte neobisnuit ca ea sa ne impresioneze tocmai din aceasta cauza. Frumosul ne frapeaza la fel de mult prin noutate ca si diformitatea insasi. Asa stau lucrurile cu speciile de animale pe care le cunoastem ; daca am veni in contact cu o specie noua, nu este nevoie sa asteptam sa se formeze o traditie in ceea ce priveste ideea de proportie ca sa hotarim daca animalul respectiv este urit sau frumos. Aceasta arata ea ideea generala de frumusete depinde la fel de mult de traditie, cat si de proportiile naturale.) Diformitatea se naste din lipsa proportiilor obisnuite ; existenta lor in oricare obiect nu duce in mod necesar la frumusete. Daca pornim de la ideea ca proportia lucrurilor naturale depinde de traditie si de intrebuintarea lor, natura intrebuintarii si a traditiei va arata ca frumusetea, care este o trasatura puternica si reala, nu poate rezulta din ele.
Sintem atat de minunat alcatuiti incat, desi ca fiinte dorim noul cu strasnicie, suntem la fel de tare legati de obiceiuri si deprinderi. Este insa in natura lucrurilor de care suntem legati prin traditii sa ne impresioneze prea putin atita timp cat le avem la indemina si prea mult cand ne lipsesc. Mi-aduc aminte ca vreme indelungata am frecventat un local si pot sa spun cu toata sinceritatea ca, departe de a-mi face placere, ma plictisea si ma dezgusta ; veneam, plecam, ma intorceam fara nici o placere ; si totusi, daca trecea ora la care trebuia sa plec, ma apuca un fel de neliniste si nu ma potoleam pana cand nu reluam vechiul drum: cei care prizeaza tabac o fac fara sa aiba habar de ceea ce fac si mirosul le este cu totul amortit incat ramane nesimtitor chiar la un stimul atat de puternic, incercati insa sa-i luati unui astfel de om ta-bacherea si veti vedea ca l-ati facut omul cel mai nefericit de pe lume. Intrebuintarea si deprinderea sunt atat de departe de a fi in ele insele cauze reale ale placerii, incat efectul folosirii lor indelungate este sa transforme lucrurile, oricare ar fi ele, in niste obiecte complet neatragatoare. Asa cum folosirea reduce cu vremea efectul Dureros al multor lucruri, ea reduce si efectul placut al altora asemanatoare si duce la un fel de mediocritate si indiferenta. Pe drept cuvant, obisnuinta este numita a doua natura ; starea noastra naturala si obisnuita este de absoluta indiferenta — suntem pregatiti atat pentru placere, cat si pentru Durere. cand suntem insa tulburati din aceasta stare sau lipsiti de lucrurile necesare pentru a o pastra, cand schimbarea nu se datoreaza placerii nascute dintr-o cauza mecanica, suntem intotdeauna indurerati.
La fel se intampla si cu obisnuinta, a doua natura, si cu toate lucrurile legate de ea. Astfel, lipsa proportiilor obisnuite la oameni si alte a-nimale ne provoaca in mod cert dezgustul, desi prezenta lor nu este catusi de putin cauza unei placeri reale. Este adevarat ca proportiile acceptate de obicei ca fiind temeiurile frumusetii trupului uman se intalnesc adesea la trupurile frumoase pentru ca ele se intalnesc in general la toti oamenii ; daca se poate insa demonstra ca ele se gasesc si acolo unde nu exista frumusete, ca adesea frumusetea exista fara ele si ca, atunci cand exista, aceasta frumusete poate sa fie intotdeauna atribuita unor pricini mai putin indoielnice, vom ajunge, fireste, la concluzia ca proportia si frumusetea nu sunt idei de aceeasi natura. Adevaratul dusman al frumusetii nu este disproportia sau diformitatea, ci uritenia; Intrucat ea se naste din cauze opuse frumusetii propriu-zise, nu putem s-o discutam pana cand nu analizam frumusetea. Intre frumusete si uritenie exista un fel de mediocritate in care se afla toate proportiile obisnuite, fara ca aceasta sa produca vreun efect asupra simturilor noastre. Dixon wecter sugereaza ca aceasta poate fi o referire la cafeneaua greceasca din apropierea lui temple bar, "locul frecventat de dramaturgi, critici si actori mai degraba decat de juristi respectabili."
* Notă: Burke, Edmund - Despre sublim si frumos, Editura Meridiane, 1977