"ce altceva este avutia decat deplina dezvoltare a dominatiei omului asupra fortelor naturii, adica atat asupra fortelor naturii propriu-zise, cat si asupra fortei propriei sale naturi? Ce altceva este avutia decat manifestarea absoluta a talentelor creatoare ale omului, fara nici un fel de alte premise in afara de dezvoltarea istorica anterioara, care face din aceasta unitate a dezvoltarii un scop in sine, ce altceva decat dezvoltarea tuturor fortelor umane ca atare, independent de Orice scara de valori prestabilita? Aici omul nu se reproduce intr-o singura directie determinata, ci se produce in totalitatea sa; el nu cauta sa ramana ceva ce a fost definitiv stabilit ci se afla in miscarea absoluta a procesului de devenire. Karl marx, bazele criticii economiei politice) constient sau nu, actionind asupra "fortelor naturii", omul actioneaza, implicit, asupra lui insusi, asupra capacitatii sale de gandire, de simtire, asupra acelui evoluat centru diriguitor — creierul, care, pus mereu in slujba dezvoltarii, nu inceteaza — tocmai prin aceasta — sa se dezvolte. La intrebarea din titlu s-ar putea raspunde simplu: "rosturile" omului nu reprezinta, in ultima instanta, interese inguste, de specie; "rosturile omului", sunt ale naturii insesi, ale devenirii acesteia, ale evolutiei, in sensul progresului, a intregii lumi materiale. De ce ar onstitui, asadar, propria natura" anume o entitate cu totul si cu totul aparte? In mod logic si legic, deci, omul, "supunind", "se supune" siesi si, implicit, universului material in perpetua transformare caruia II apartine.
Cu toate acestea, omul ne apare limpede ca o forta a naturii diferita de celelalte, iar diferenta se constituie, nu o data, in simburii unor posibile sau chiar reale — contradictii cu lumea, cu propria-i fiinta si cu propria-i tendinta transformatoare. In ce consta acel ceva specific realitatii umane? Acel ceva determinant pentru bogata inflorire a personalitatii materializata in crearea unei noi lumi, lumea culturii, a intregii creatii omenesti? Marx a raspuns: in caracterul social al omului. Omul ca "zoon politikon". Am preluat aceasta formulare apartinand lui aristotel, ganditorul pentru care "cel mai inalt bin". Era "binele cetatii", pentru ca ne vom opri asupra lui politi-kon ca si asupra lui zoon pe cat posibil cu ochii omului de astazi.
Societatea (care nu reprezinta suma indivizilor umani, ci intreteserea de relatii dintre acestia) determina, pe fiecare treapta de evolutie a ei, un anume nivel de dezvoltare a omului insusi. Omul — la randu-i — desfasoara o activitate practica "obiectiva si obiectuala", actioneaza, adica, atat cu unelte propriu-zise, cat si cu "uneltele" gandirii, controlata de practica, asupra componentelor lumii materiale sau asupra acesteia in ansamblul ei. El daruieste astfel societatii produsele — cu existenta obiectiva de acum — ale stiintei, simtirii si priceperii sale. Prin acest gest demiurgic, de creare a unei noi realitati obiective, exprimindu-si propriile insusiri, facand dovada concreta a capacitatilor pe care le are — el se autoobiectiveaza. Societatea, la randu-i, primeste, aceasta "noua lume", o judeca, o apreciaza conform nevoilor si criteriilor care-i sunt proprii in etapa istorica data, accepta ca trebuitor, confera valoare sau respinge ca netrebuitor, ca nepotrivit, ca ostil propriei dezvoltari — produsele omului. Pentru om, obiectivarea este o necesitate. El nu pregeta sa se exprime pe sine nici chiar atunci cand — dupa cum am vazut facand psihanaliza societatii bazate pe exploatare — produsele muncii sale se intorc in cele din urma impotriva lui, instrainindu-l de propria-i esenta umana.
Munceste pentru a putea trai, pentru a-si castiga existenta. Dar de cite ori nu simte in el imboldul de a munci pentru a crea "ceva care sa-l reprezinte"? Deposedat de bunurile pe care le creaza, de mindria de a i se recunoaste in mod obiectiv meritele personale, de dreptul moral elementar de a fi apreciat dupa ceea ce face si nu dupa banii pe care II poseda, exploatatul traieste o drama; exploatatorul, cel care nu face nimic de care sa poata fi pe de-a-ntregul mandru pentru ca stradania lui principala se concentreaza asupra modului in care isi poate creste profitul, adancind exploatarea, simte si el nevoia de "obiectiv are" si atunci ridica la rangul de "valori umane" — banul, bogatia, bunurile posedate. Instituie prejudecata ca un anume obiect material, un produs al muncii nu apartine cu adevarat omului decat daca acesta il poate vinde, locui, il poate minca sau bea inlatura cu inversunare Orice incercare de a restabili ordinea fireasca a lucrurilor potrivit careia numai cel care produce, cel care creaza bunurile folositoare siesi si semenilor merita stima si pretuirea deoarece, in acest caz, el n-ar avea cum sa se justifice in fata societatii, in fata posteritatii. El"nu produce. Dar are bani pe care-i pune cu generozitate la dispozitia producatorilor" (vi se pare nepotrivita folosirea termenului de "generozitate"?. Dar pe aceasta portita fariseica si-a facut banul intrarea intr-o lume in calitatea de stapan al omului, pe care unii o considerau vesnica.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977