"cine ar crede, oare ca un spatiu atat de fin poate cuprinde imaginile intregului univers? O, fenomen minunat! Ce talent se poate lauda ca patrunde astfel natura? Ce limba ar putea oare sa prezinte o minune atll de mare? Cu adevarat, niciuna. Lata, ce conduce cuvantul omului, spre aprecierea lucrurilor divine? Intre fenomenele fizice pe care tocmai le-am evocat si impresiile psihice la care ajung, intervine perceptia vizuala.
Trebuie sa cunoastem procesul ei, pentru ca el comporta caracteristici care ne influenteaza senzatiile. Ne-am putea multumi sa descriem anumite fapte, apoi sa le clasificam in mod empiric. Desi constienti de ignoranta noastra, vom incerca sa aratam ca faptele se leaga intre ele si ca fiecare are o ratiune de a fi deosebit, dar parte integranta a unui tot orientat spre un tel comun. Studiul fiintelor vii foloseste in permanenta cuvintele "organism", "organ". Cele au un sens foarte apropiat de "organizare" si evoca asocierea unor elemente diferite, dar alese astfel incat sa se obtina un anumit rezultat. Acest fapt subintelege actiunea, in lume, a ceea ce lec. Omle de nouy numea anti-hazard, termen al carui sens il intelegem cu atat mai bine cu cat andre malraux l-a reluat referindu-se la arta, intr-adevar, nu trebuie sa speram sa facem un tablou aruncind culorile pe spatele lui, si nici un poem amestecand literele alfabetului.
Din acest motiv, celor care ne vor vorbi despre incoerenta si absurditatea universului, le vom opune existenta acestor ochi a caror posesiune nu ne-a costat decat osteneala de a ne naste. Perceptia luminii. Ochii sunt organul vazului. La scoala am invatat ca vazul face parte din cele cinci simturi. Acestea au toate o functiune comuna: sa ne documenteze in legatura cu ceea ce ne inconjoara. La fiintele cele mai evoluate ele indeplinesc mai bine aceasta misiune, specializindu-se. Pipaitul, gustul, mirosul ne informeaza asupra lucrurilor care ofera un contact direct.
In ceea ce priveste obiectele indepartate, informatiile nu ne parvin decat prin undele pe care le emit. Acestea sunt foarte variate. S-a operat o selectie printre ele si mijloacele apte sa realizeze receptionarea lor in scopul de a aduce maximum de informatii fiintei vii, in functie de ce este ea si de modul ei de viata. Sa ne gandim la radarul liliacului, la vazul si orientarea albinei etc. In ce ne priveste, noi percepem semnale sonore si luminoase emise, primele, pe un mare numar de octave, iar celelalte pe o zona limitata. Aceste unde devin zgomotele si culorile noastre. Variatiile naturii si intensitatii lor, cum este modularea vocii la telefon, ne comunica mai mult.
Ele totusi nu ar fi suficiente ca sa ne informeze asupra raporturilor de distanta si de miscare a obiectelor; ar fi insuficiente si in ce priveste directia in care se situeaza fiecare punct al suprafetei lor in raport cu noi, de unde rezulta imposibilitatea crearii unei notiuni privind forma acestora. Trebuie deci sa aiba loc, intrucatva in maniera in care functioneaza radarul, o explorare a spatiului pentru a determina originea emisiunilor. Aceasta sarcina esentiala a informarii este indeplinita datorita specializarii organelor. Totusi, acest fapt comporta un sacrificiu: pentru fiecare simt, rezultatul dorii va fi atins, dar auzul nu va avea toate posibilitatile vazului si invers. Astfel, rood a putut sa scrie: "amestecul a doua sunete muzicale ne da un acord consonant sau disonant, iar urechea oricarui muzician exersat recunoaste notele care-l compun, dar amestecul a doua fascicole de lumina colorate diferit produce o culoare noua ale carei elemente initiale nu ar putea fi deosebite nici chiar de ochiul unui pictor. Dimpotriva, efectul stereofonic nu ne indica decat foarte sumar punctul de pornire al unui sunet. cand ascultam un concert, urechea situeaza prost in spatiu pozitia unui anumit instrument pe care ochiul nostru o observa imediat, in timp ce ea, dimpotriva, II va analiza toate vibratiile.
Daca vazul s-ar comporta ca auzul, ochiul nu ar percepe din ceea ce il inconjoara decat un balon mai midi sau mai putin cenusiu, dar caruia i-ar sesiza fiecare raza componenta. Sa ne inchipuim culorile bine orddnate ale paletei aparand incetosate intr-un ton uniform in care s-ar "simti" nuanta proprie fiecarei pastea. De ce oare, ochiul mai curand decat urechea, are capacitatea de a analiza punct cu punct spatiul? Un fizician va raspunde ca exista o ratiune care tine de precizie, de claritate. Undele scurte se propaga cu mult mai multa rigurozitate decat cele lungi. Propagarea rectilinie este proprie luminii. Vazul ne va permite deci sa cunoastem emisiunile pe care le percepe nu transmitindu-le in bloc, ci luand separat fiecare parcela a spatiului.
Ne putem gandi, de asemenea, la pala luminoasa pe care o lasa pe ecran o lanterna de proiectie, continand un diapozitiv in culori si care ar II foarte dereglata, ca sa ne informeze asupra calitatii si cantitatii luminii care emana, local, de acolo. Stim ca ochiul, ca si aparat ul fotografic, are o lorii ila care leaga selecliv fiecare punct al unui obiect de un punct anumit a ceea ce numim imaginea reala a acestuia. Aceste puncte de corespondenta, desi sini. Intr-un numar imens, nu ocupa pe retina sau pe pelicula fotografica devii. O suprafata incredibil de redusa. Dar, oricare dintre punctele acestea trebuie sa constituie un receptor' destul de complet si de selecliv ca sa deosebeasca, intr-un numar tot atat de mare de combinatii colorate posibile, pe cea care II parvine in aceeasi clipa. Este ceea ce afirma mauOrice darihore: "ochiul poate deosebi cu usurinta un mare numar de culori.
Dar pare imposibil ea in retina noastra sa existe sisteme receptoare atat de. Numeroase. Cele 800 000 fibre ale nervului optic nu ar fi deajuns daca ar trebui sa aduca in fiecare punct, pe o cale diferita, un mesaj colorat, ales dintre altele posibile. Si mai putin inca am putea inchide in granule do emulsie de sare de argint atat de minuscule, toate amestecurile imaginabile ale paletei. Din aceasta cauza, existenta vazului si exprimarea culorilor in fotografie sau in televiziune mi sunt de conceput decat in masura in care individualitatea fiecareia dintre multiplele combinatii colorate poate fi identificata si reprodusa datorita doar unui numar foarte redus de caractere. Este ceea ce se intampla in realitate, (hi toate acestea vom intelege mai bine subtilul procedeu al vazului examinind mai intai cum se poate stabili semnalmentul de netagaduit al celei mai comune culori. Aceste sisteme receptoare, situate pe o suprafata de 2,5 cin sunt mult mai numeroase decat fibrele nervoase, pentru ca numai in partea centrala avem o fibra la o celula sensibilii.
Pe masura ce ne indepartam de acest centru, celulele sunt grupate astfel incat sa ajunga unde trebuie si 200 pe fibra nervoasa.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980