Piesa de concert pentru pian si orchestra in sol major, opera 92. Inovatie adusa de compozitorii romantici in domeniul 'formei concertante este asa-numita piesa de concert (konzert-stiick) pentru instrument solist. Si orchestra. Iese de concert au scris weber, chopin (andante spianato si poloneza), schumann piesa de concert pentru pian si orchestra in sol major, opera 92, dateaza din 1819. Ste o lucrare mai rar cantata, alcatuita din doua parti, ce se inlantuie fara pauza intre ele. Cele doua parti sunt. O introducere lenta si un allegro de sonata cu doua teme.
Introducerea (langsam) incepe direct cu o tema lirica expusa mai intai de suflatorii de lemn si preluata de instrumentele cu coarde. Tema introducerii, visatoare, este sustinuta armonic de arpegiile pianului. Ca se amplifica in orchestra si printr-o crestere dinamica pregateste atmosfera celei de-a doua parti, allegro. Allegro incepe cu o tema ritmata viguros, pasionat, sub forma unui dialog intre tutti si solo. Tema II, contrastanta, cantabila, apare in registrul grav al pianului sub un acompaniament sincopat in acorduri la mana dreapta. Ectiunea mediana a formei de sonata, dezvoltarea, incepe cu readucerea temei din introducerea lenta urinata de preluarea celor doua teme proprii izzegro-ului. Ogata in modulatii, pastrind in general echilibrul sonor dintre solo si orchestra, piesa de concert se imbogateste in coda cu un nou motiv, sagalnic, tineresc.
Ian si orchestra in la minor, opera 54. In ianuarie 1839, schumann scria de la Viena viitoarei sale sotii, pianista clara wieck. concertul pe care-l scriu este o piesa intermediara, ca forma, intre simfonie, concert si sonata mare; vad ca nu sunt in stare sa scriu un concert de virtuozitate si trebuie sa ma gandesc la altceva41. concertul se prezinta din toate punctele de vedere ca o capodopera, nu numai in cadrul creatiei lui schumann, dar in comparatie cu toate lucrarile similare scrise dupa Beethoven. El se remarca printr-o puternica inventie melodica, prin avantul, nobletea sentimentelor, prospetimea si robustetea inspiratiei, bogatia fanteziei si forta de dezvoltare a ideilor. Mbianta impunatoare a stilului simfonic realizat de schumann in acest concert aminteste de conceptia inaugurata de Beethoven in ultimele sale concerte pentru pian, cel in sol major si cel in mi bemol. In desfasurarea lucrarii, orchestra nu se rezuma la rolul unui simplu acompaniament.
Artida pianului si aceea a orchestrei sunt strans legate intre ele, constituind un ansamblu unitar sudat. Caracterul simfonic al lucrarii se manifesta cu deosebire in prima miscare — allegro affettuoso — a carei orchestratie si dezvoltare tematica sunt cu adevarat magistrale, instrumentul solist si orchestra contopindu-si resursele expresive intr-un viu si continuu dialog. In aceasta miscare ideile deriva in cea mai mare parte din transformarea plina de fantezie a temei principale. concertul este alcatuit din 3 parti. Partea 1 Allegro affettuoso, incepe cu o fraza introductiva a pianului, cantata in acorduri puternice, fraza ce rasuna cu forta convingatoare a unei inflacarate chemari. Imediat, orchestra (oboi, clarinete, fagoturi si corni) expune tema priit-cipala, care, prin modificarea ei continua, poate fi considerata ca generatoare a tuturor ideilor si motivelor lucrarii.
In conturul ei melodic si in armoniile ce o invesminta sunt cuprinse idei si sentimente profund poetice, duiosie, bunatate, reverie. Allegro affettuoso. Pianul solist reia aceasta tema intr-o sonoritate intima in registrul inalt, dupa care instrumentul solist, sustinut de orchestra, isi asuma conducerea desfasurarii muzicale pe temeiul unei scurte fraze melodice, iningiietoare si sovaielnica. Ca rasuna intai la orchestra, pentru a castiga apoi amploare la pian. N pasaj in octave al pianului conduce spre un nou motiv, expresiv, caracteristic prin linia lui coboritoare. Motivul de mai sus constituie tranzitia catre revenirea temei principale, cu o expresie schimbata. N episod insufletit (animato), in care clarinetul si pianul isi impart expunerea temei principale, cel dintai.
Cintind un fragment al acesteia, iar pianul raspunzind cu figuri arpegiate involburate — pregateste intrarea in actiunea muzicala a unui nou motiv care va fi dezvoltat intr-o treptata crestere sonora de pian si orchestra. Lementele tematice sunt prelucrate cu o nesecata fantezie de pian si orchestra, in cursul unor episoade distincte ce se desfasoara intr-o miscare foarte capricioasa, in care tema prin-cipala ramanc dominanta, aparand sub diferite infatisari ritmice. Eosebit de patrunzator in succesiunea acestor momente este episodul andante espressivo. In care pianul si clarinetul isi impart expunerea melodiei principale, care capata intonatii patrunse de suferinta si melancolic. In acest moment de visare ne trezeste insa un puternic acord final al orchestrei, care constituie in acelasi timp inceputul episodului urmator, passio-nato. Ce debuteaza cu fraza introductiva de la inceputul miscarii. Ceasta, ia randul ei, constituie trecerea catre revenirea temei principale cu o expresie noua, atat la orchestra cat si la pian.
In episodul passionato recunoastem conturul temei principale, invaluita in arpegii furtunoase. Epriza readuce elementele tematice din expozitie, dominate de tema principala care rasuna intai la suflatori, apoi la pian, urmata indeaproape de celelalte idei, modificate de fantezia nesecata a compozi torul ui. Eluarea ideilor se incheie cu un pasaj foarte miscat. urmeaza cadenta pianului solist de o alura patetica, in care tema principala revine impodobita de arabescuri melodice. Ea dintai miscare a concertului se incheie viguros intr-o crestere sonora. Partea II. Intermezzo, in miscare andantino grazioso, impleteste strans resursele expresive ale pianului si ale orchestrei.
A este conceputa in forma de lied cu 3 sectiuni. In locul Dureroasei cantilene, intalnita in partile lente ale concertelor clasice, schumann faureste, in miscarea mediana a concertului sau, un liric intermezzo, de un caracter gratios si fin totodata, in care pianul si orchestra se angajeaza intr-un fermecator schimb de replici. Pianul expune de la inceput o gingasa melodie, in ale carei sunete recunoastem o reminiscenta a melodiei principale din prima miscare. Intermezzo andantino grazioso. Melodia de mai sus este expusa in imitatie de pian si orchestra, intr-o sonoritate retinuta. In sectiunea centrala, violoncelul intoneaza o tema cantabila de un caracter visator si liric, fcaruia pianul II raspunde cu un motiv sagalnic. Tema expusa de violoncel trece apoi la viori, la clarinet si fagot, dupa care revine din nou la coarde.
A un moment dat, replica pianului readuce Melodia initiala care, de asta data, are o mai scurta desfasurare si se stinge treptat intr-o incheiere (coda) surprinzatoare; in ea distingem conturul temei principale rasunind de asta data ca un semnal indepartat ce vesteste revenirea la dispozitia avantata a primei miscari. Cest scurt episod de incheiere pregateste intrarea in final, atacat fara pauza de pian si orchestra. Partea III, allegro vivace, incepe cu atacul puternic de catre pian a temei principale, proaspata, puternica, plina de energie, nascuta tot din plamada ideii principale a primei miscari. Tema a doua, cu un ritm sincopat caracteristic, apare in grupul coardelor, cu o expresie glumeata si tinereasca. Onceput in forma de rondo-sonata, finalul aduce mereu noi idei, dezvoltate in decursul unor episoade variate. Tema principala rasuna impetuos la orchestra (suflatori) pe fondul miscat al figuratiei pianului, antrenind dupa ea celelalte idei. Coda ampla este cladita pe o noua idee, ce rasuna exclusiv la pian, caracterizindu-se prin leganarea ei ritmica si prin spontaneitatea cu care se desfasoara pe claviatura pianului.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977