In general, gandirea estetica a angliei din secolul al xviii-lea nu cladeste un sistem care sa puna atat de categoric placerea simturilor pe seama miscarii ideilor, cum facuse poetica franceza a secolului precedent. Asa se explica, dupa cum mi se pare, ca nu numai hogarth, cu a sa analiza a frumosului orientata net impotriva neoclasicismului, dar si clasicistul reynolds, care recomanda o supunere desavirsita la regulile artei, nu vor respinge catusi de putin aportul simpatiei la crearea sentimentului frumosului. Intreaga estetica engleza a timpului proclama, in formulari diverse, idealul naturii ca "maestru si invatator al artistilor, cum va spune doctorul johnson. Cartea lui burke se cuvine privita din aceasta perspectiva. Cercetarea filosofica n-a fost primita, la a-paritie, fara rezerve ; dar, in general, tonul recenziilor era favorabil. Unul dintre cei mai temuti critici ai vremii, arthur murphy, desi considera ca "autorul a gresit in principiile sale fundamentale si in deductiile pe care a-cestea le permit", recunoaste ca "oricine va citi aceste pagini va fi rasplatit de o bogatie de sentimente, de un stil limpede, elegant, armonios, uneori sublim si frumos". Mai toti cei care au semnalat aparitia cartii (pPrintre ei se afla si oliver goldsmith) au insistat asupra calitatilor ei stilistice, dar n-au acceptat decat in parte ideile estetice.
Tinarul autor nu parea deloc indiferent la parerile criticii: a doua e-ditie a cercetarii — publicata relativ curand dupa cea dintai, in primele zile ale lui ianuarie 1759 — cuprindea un eseu despre gust care fusese introdus, marturisea burke, ca urmare a obiectiunilor recenzentilor. Numeroase revizuiri, deopotriva ale constructiei textului (e-rau introduse nu numai cateva paragrafe, menite sa clarifice demonstratia, ci si o sectiune intreaga, despre putere), si ale stilului, sunt urmari ale observatiilor critice insusite de burke. Ceea ce nu inseamna, desigur, ca el a ascultat de absolut toate obiectiile comentatorilor. "conversatia cu burke nu era foarte a-greabila: isi sustinea ideile cu multa patima, nu prea admitea sa fie contrazis si, chiar daca dadea dreptate cuiva, o facea cu aerul ca II era mila sa-si zdrobeasca adversarul. pana si doctorul johnson, cel mai renumit polemist de pe atunci, il evita". Adaosurile din cea de-a doua editie reprezentau, s-a spus, "un astfel de raspuns pe care l-a dat burke recenzentilor sai". El a ignorat numeroase critici, mai ales pe cele referitoare la ideile de baza si nu a introdus modificari decat cu scopul clarificarii demonstratiei.
De altfel, cercetatorii nu au mai putut semnala vreo revizuire a textului ulterioara lui 1759: ceea ce nu inseamna ca, in anii maturitatii, ai stralucitelor lui succese politice, si-ar fi pierdut interesul fata de scrierea sa de odinioara. Dusmanii sai l-au acuzat ca, de fapt, nu o uitase niciodata si ca, de pilda, in reflectii asupra revolutiei din franta, scrise in 1790, "incercase sa reproduca teroarea si obscuritatea sublimului din eseul sau de tinerete". O intrebare careia exegetii lui burke au incercat sa-i raspunda adesea se refera la motivele pentru care el nu a compus un eseu despre gust decat la cea de-a doua editie a cercetarii. Poate ca au dreptate cei ce il invoca aici pe hume. In linii generale, chiar si in unele chestiuni de detaliu, tanarul ganditor era de acord cu principiile mai virsinicului sau contemporan si socotea, ca si el, ca metoda experimentala a lui newton poate fi aplicata la estetica. Dar este neindoielnic ca, in privinta gustului, acordul dintre ei nu era total. Dizertatia despre gust a lui hume aparuse cu numai doua luni inaintea cercetarii, evident la un rastimp prea scurt pentru a ingadui o replica ; burke a profitat de pregatirea celei de-a doua editii pentru a da raspunsul pe care, pesemne, si l-ar fi dorit inca din 1757: "se cuvine sa se observe ca, si de aceasta data, burke si hume sunt de acord asupra lucrurilor fundamentale: importanta gustului pentru cunoastere, pentru judecata, sensibilitate, asupra pericolelor pe care le prezinta in privinta prejudecatilor, a parerilor pripite si asa mai departe".
Amindoi II priveau cu suspiciune pe cei care admirau devotiunea mistica a poemelor lui bunyan. Amindoi erau preocupati de aceeasi problema: se poate determina un standard exact al gustului? Dar, in raspunsurile date acestei intrebari, deosebirile dintre ei se deslusesc lesne: hume este un sceptic. Burke este convins ca exista posibilitatea stabilirii unui asemenea standard, primul insista asupra factorilor ce determina varietatea gusturilor, celalalt, asupra celor care conduc la uniformitatea lor. Hume pornea, ca si burke, de la premisa ca legile artei sunt intemeiate pe experienta si pe observarea lucrurilor comune in existenta oamenilor. Ar insemna, deci, ca stabilirea unor criterii stabile ale gustului ar fi posibila. Dar sentimentele oamenilor nu se afla intotdeauna in raport logic cu ceea ce s-ar parea a fi principiile comune care le guverneaza.
Si, in afara de aceasta, "intervin incidente si situatii particulare care fie ca arunca o lumina falsa asupra obiectelor, fie ca nu ingaduie adevarului sa poarte in imaginatie sentimentul si perceptia cea mai potrivita". Concluzia nu poate fi decat una: legile gustului nu au cum sa fie stabilite pe o baza stiintifica si, cu toate ca este posibila definirea unui standard, drumul spre el nu se parcurge pe seama unor sensuri filosofice: el se deduce numai din verdictul rostit, de-a lungul epocilor, de acei critici carora trecerea timpului le-a dat dreptate. "lucrurile care au placut vreme mai indelungata si le-au placut celor mai buni judecatori sunt cele ce stabilesc standardul ce da masura gustului. Burke porneste de la date in buna parte identice acelora care constituiau baza demonstratiei lui hume. Dar el considera ca "atit standardul ratiunii, cat si cel al gustului sunt identice la toate fapturile umane". Daca nu se poate demonstra ca gustul are principii fixe, daca imaginatia nu este impresionata potrivit unor legi invariabile, intreaga creatie artistica se risipeste fara nici un folos si se poate transforma intr-o indeleinicire de-a dreptul absurda, pentru ca lasa judecarea operei pe seama capriciului, este limpede ca eseul era o aparare a metodei urmate in cercetarea filosofica si, in acelasi timp, a teoriei senzitiviste. S-a observat ca, din acest punct de vedere, burke impartaseste fara ezitare o preocupare generala a epocii: cum se poate defini gustul, daca el este o insusire a tuturor oamenilor si daca exista posibilitatea stabilirii unui standard in aceasta privinta ; hume, gerard, vol-taire, montesquieu, d’alembert isi pusesera aceasta intrebare si raspunsurile date de ei nu variau decat intr-o mica masura.
Dar, in problema esentei, a naturii, a originii gustului, ideile lor erau diferite. Unii (de pilda, gerard) acceptau conceptia lui hutcheson — si, prin el, a lui shaftesbury — potrivit careia ar exista "legi generale" stabilite de "autorul naturii". Pentru burke, izvorul gustului este in experienta senzoriala a individului: facultatile umane care il ordoneaza, dupa aceea, sunt simturile, imaginatia, judecata: cu alte cuvinte, actiunile unor insusiri independente de legile generale ale divinitatii invocate de discipolii lui shaftesbury. "realitatile" de care iau cunostinta simturile pot provoca "placerea" sau "neplacerea" individului ; nici simturile, nici imaginatia nu opereaza "arbitrar" sau "intimpla-tor", ci pe temeiul unor "principii ferme, naturale si uniforme". La randul ei, actiunea judecatii este limitata la datele puse la indemina de simturi: ea tine seama de elementele continute in comportarea, in firea, in planurile croite de oameni, in raporturile stabilite intre ei, in virtutile si viciile lor. La nivelul ratiunii, deci, gustul are un caracter social limpede. Burke se incadra, de fapt, intr-o traditie relativ recenta a gandirii engleze.
Locke, berke-ley, hume insusi sustinusera teoria potrivit careia judecata se intemeiaza pe datele transmise de simturi. Addison pornise de la acest principiu in implinirea unor analize literare. Nu este totusi imposibil ca burke sa fi cunoscut reflexiile critice asupra poeziei si picturii scrise de du bos in 1719 si publicate in traducere engleza in 1748; "ratiunea — afirma esteticianul francez — nu trebuie sa intervina decat in stabilirea hotaririi pe care au luat-o simturile". Pentru burke. Experienta simturilor este fundamentala, iar functia judecatii (care, in sistemul construit de el. E cea de-a treia, suprema facultate implicata in determinarea gustului) este aceea de a aprecia "diversele relatii" dintre originalul din natura si reprezentarea lui in arta, dintre efectul produs asupra individului de obiectul natural si cel al obiectului reprezentat. Frumosul, considera burke, este perceput de indata de insusirile sensibile ale omului: acestuia II ramane indatorirea de a identifica aceste insusiri.
Pozitia senzitivista abordata de el se contureaza limpede si, odata cu ea, sursa unei e-rori ce se mentine de-a lungul intregii demonstratii din cercetarea filosofica. ganditorul sen-zitivist ignora diferenta dintre viata si arta si, in consecanta, intreaga problema a semnificatiei estetice ; sistemul riguros cladit de burke o-mite, de pilda, elementul subiectiv care decide aceasta semnificatie, faptul ca "ideile" despre obiect sunt cele pe care le numim "frumos" si ca "aceste idei depind de interesele, predilectiile, emotiile noastre". El confunda, desigur, datele oferite de simturi, materia prima a experientei estetice, cu perceptia estetica ale carei valori sunt precis definite. Dar, cu toate ezitarile produse de adeziunea lui la senzitivism, metoda lui burke are incontestabilul merit de a fi atestat posibilitatea unei analize lucide a factorilor ce contribuie la formarea gustului.
* Notă: Burke, Edmund - Despre sublim si frumos, Editura Meridiane, 1977