In functie de compozitia lor, verniurile se usuca pe doua cai diferite. Procesul fizic. Evaporarea unui diluant care lasa intact componentul solid pe care il vehicula. Procesul chimic. Transformarea componentelor initiale intr-o noua substanta, de natura solida (oxidarea unui ulei sicativ, reactie consecutiva unui amestec in cazul poliuretanilor, poliesterilor etc. Cele doua procese pot coopera: astfel, un verniu gras mai intai se ingroasa prin volatilizarea esentei, apoi se intareste prin oxidarea uleiului sau. Sa revenim la procesul fizic.
Am vazut deja ca exista doua mijloace de a dispersa o substanta intr-un lichid: solutia si emulsia. Solutia este reversibila. Materia uscata care ramane dupa evaporare se va lichefia din nou in prezenta diluantului care a intrat in compozitia ei: de pilda, apa pentru zahar sau guma arabica, esenta pentru o rasina moale, alcoolul pentru o guma-lac etc. Emulsia este ireversibila: apa nu lichefiaza o aplicatie uscata de acest tip (culoare, clei sau verni). Ca sa o atacam trebuie sa apelam la alti diluanti (esteri, cetone etc. Care sunt capabili sa o dizolve. Amintim, in treacat, calitatea emulsiei de a fi mai "bogata" decat solutia.
Cu cat solutia este mai concentrata, cu atita este mai viscoasa, mai greu de manipulat. Este cazul siropului de zahar si, in mai cu seama al unui verni, cu atat mai mult cu cat el va fi compus din moleculele mari despre care vom mai vorbi. Dar o emulsie ramane fluida chiar daca va contine rasini nobile intr-o concentratie suficienta ca sa ofere o mare putere de intarire. Influenta substantelor componente: rasinile. Deci, daca este vorba de o solutie, un verniu va fi cu atat mai fluid pentru o concentratie data, cu cat va fi compus din molecule mai mici. Din aceasta cauza, adeseori suntem atrasi sa folosim rasini "moi", care din pacate sunt foarte sensibile la caldura (pe tablou se imprima si urma unui deget) si manifesta o pronuntata lipsa de coeziune, de unde friabilitate, fisurari cauzate de deplasarea culorilor si umiditate care determina opacifieri sau aparitia mucegaiului. Pastrind proportiile, fragilitatea unui verniu compus din molecule mici se explica in acelasi mod ca lipsa de rezistenta a unei tesaturi sau a unei hartii facute din fibre mult prea scurte ca sa se poata impleti.
Astfel, celei mai clasice dintre rasinile naturale, lacrimile de mastic i se poate reprosa acelasi lucru. cat despre damar, atat de in voga in secolul trecut, pana si in retetele lui doerner, pentru neutralitatea si "paloarea" lui, el ofera cel mai bun exemplu de defecte ale rasinilor moi. Nu trebuie deci sa ne surprinda avantul pe care l-au luat rasinile suntetice care, in stare pura, sunt formate din molecule cu caracteristici constante si cu o arhitectura aleasa dinainte. Desigur, nici una nu intruneste toate calitatile: fluiditate, putere de intarire, rezistenta etc. Dar putem sa le asociem si sa gasim, astfel, un echilibru satisfacator. Ne vor interesa mai ales cetonicele (dintre ele renumita "aw2" germana) si unele tipuri de vinilice sau acrilice. Astfel de produse sunt neutre, la fel de incolore ca apa si nu se ingalbenesc in timp.
Adaugam ca a fost lesne sa le comparam cu vechile rasini. Citiva ani de imbatrinire naturala au fost suficienti ca sa puna in evidenta superioritatea lor in ce priveste rezistenta la accidentele obisnuite. Desigur, trebuie sa alegem. De exemplu, multe acrilice nu ne convin, fie pentru ca sunt, prin natura lor, insolubile in esentele noastre, fie pentru ca devin ulterior insolubile, sub influenta unor radiatii ultraviolete si — trebuie sa ne gandim si la acest lucru a razelor x folosite la studierea tablourilor). Uleiul fiert nu este scutit nici de ingalbenire. Daca este de neinlocuit in mediumul flamand din cauza combinarii sale deosebite cu plumbul, prezenta uleiului fiert II compenseaza fiabilitatea. Ca multe produse naturale, rasina damar este compusa dintr-un amestec complex si variabil, in functie de recolte, in care ceea ce ar fi bun pentru verniu este in sirius legatura cu ceea cc il face mediocru.
Unul dintre meritele lui vibert a fost acela ca a pus la punct un procedeu de tratare a damarului menit sa-i pastreze cele mai bune elemente. Printre publicatiile destinate restauratorilor din muzee, citam revista maltechnik din munclien, care, in diverse numere, insista asupra interesului pe care-l prezinta, dar si asupra raritatii (pe care o dorim trecatoare) a acestei rasini. In synthetic materials used in the conseivalion of cultural properly, publicatie difuzata de icom, se vorbeste pe larg de aceste rasini care "se aseamana, prin calitatile lor de folosire si prin proprietatile lor fizice, cu rasinile naturale damar, mastic. Cele sunt tou. Si mai rezistente la ingalbenire si la oxidare".
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980