Fireste ca toata ampla constructie a cunoasterii umane poate avea loc numai in conditiile complexe a ceea ce numim mediu social. Societatea este aceea care face omul-om. Psihologii relateaza cazul (de fapt au existat mai multe asemenea cazuri) copilului care in primul sau in primii ani de viata a ajuns, prin accident sa traiasca printre animalele padurii. Copilul a supravietuit vicisitudinilor naturale,. Dar n-a supravietuit omul din el. Departe de a fi atat de idilica si de inaltatoare, cum ne-o prezinta ru-dyard kipling in frumoasa alegorie care este cartea junglei, viata printre animalele salbatice reprezinta pentru ceea ce trebuia sa fie omul un injositor regres; el nu invata nimic din ce este specific uman pierzand pentru totdeauna insasi capacitatea de a mai invata ceva. Nedezvoltate la timp, in prezenta oamenilor, structurile inteligentei raman inchircite, afectivitatea staruie pe un nivel "zero" impresionant.
Ce-i ofera, la urma urmei, societatea? Un raspuns concis,. Dar vag ar fi acela ca societatea II ofera omului totul. Atentie insa la calitatea acestui "tot"! Parintii, fratii, bunicii, rudele sunt primii reprezentanti ai societatii pe langa cel aflat la inceput de drum. Ei au grija de obicei de "cei 6—-7 ani de-acasa" ai copilului. Uneori, insa, aceasta grija imbraca si aspecte cam ciudate ma refer la grija exagerata ca fiul sau fiica sa aiba de toate, "sa nu sufere ca noi" daca tot "avem posibilitati mai mari decat parintii nostri de a ne creste copii asa cum se cuvine".
Aceasta inseamna, in cazul de exceptie, needucativ, de care vorbim, scutirea copiilor, practic, de Orice efort. sunt indepartati "cu grija" din calea micului om tocmai factorii formativi cei mai importanti: efortul descoperirii, activitatea practica, munca, antrenarea copilului, la rezolvarea cat mai multor si mai feluritelor probleme de viata (nu doar de matematica sau fizica — si ou ajutorul substantial al parintelui sau al meditatorului -—), solicitarea mintii si simtirii "incepatorului" nu "cu picatura", ci pe masura posibilitatilor reale ale copilului, adica la un nivel care sa-l transforme vizibil de la o zi la cealalta, sa-l dezvolte, sa-l perfectioneze. Mama are "grija" in astfel de cazuri, nefericite, sa munceasca din rasputeri acasa fara sa apeleze la ajutorul baiatului sau al fetitei care trebuie sa aiba "timp" (pentru ce?). Tatal, extrem de ocupat, II da "o suta de fel de cheltuiala" ca sa scape de complicatia unor discutii, mult mai educative; bunica, il asaza pe el, "micutul", pe locul rezervat ei in mijloacele de transport in comun. Se mai mira o asemenea familie cand, mai tarziu, tanarul sau tanara nu mai au "timp" de parinti, le cer intr-una "bani de buzunar", iar cand bunica ar vrea sa-si odihneasca batrinetele pe undeva, gaseste toate locurile ocupate de nepotei "asezati"? Ca si in medicina, parca tot "e mai usor sa previi decat sa vindeci". Colectivitatea joaca un veritabil rol profilactic.
Cand un copil de varsta prescolara se joaca pentru prima data cu alti copii, cei din jur prea putin sesizeaza adanca tulburare care il cuprinde. Abia dupa contacte repetate cu o colectivitate de copii se va putea observa saltul calitativ care s-a produs: micul om a devenit mai putin egoist, mai rabdator, mai ingenios, mai responsabil. Se dovedeste ca "spiritul de echipa" este mai bine dezvoltat la cei care din frageda copilarie s-au deprins cu viata in colectiv. Structurile psihologice se achizitioneaza, deci, spre deosebire de cele anatomice sau fiziologice cu care, in general, ne nastem. Mai ramane de vazut in ce masura anumite premise ale formarii acestora, odata constituite si repetate din generatie in generatie, nu se pot transmite, si ele, ereditar. Pentru fiecare om ar exista, in acest caz, structuri a priori aparute inaintea oricarei experiente personale, datatoare de aripi. Dar si de prejudecati?
Sa vedem ce spun neurofiziologii in privinta cunoasterii omenesti. Invatarea — se spune — are mecanisme fiziologice incomplet cunoscute. Cel mai simplu si mai general mecanism al invatarii este cel descoperit de Pavlov, reprezentat de reflexele conditionate. Se stabilesc, adica, anume "cai batatorite" intre zona de proiectie corticala a stimulului indiferent (conditional) si, in cazul experientelor lui Pavlov, proiectia corticala a centrului alimentar subcortical. Nu exista proces psihic care sa ignore sfera reflexelor conditionate. Conditia fundamentala a elaborarii reflexului conditionat — spunea Pavlov — este coincidenta in timp, o data sau de mai multe ori, a unui excitant indiferent cu unul neconditionat" intr-o viata de om cite asemenea "coincidente" nu pot exista? (nu intotdeauna insa numim rezultatul cu termenul stiintific de "reflex conditionat"; folosim adesea expresii din arsenalul poeziei.
O umbra, un miros, o culoare trezesc amintiri, nostalgii, vivifica entuziasme. E nepotrivit sa le interpretam stiintific? Nu vrem sa gresim: stiinta este stiinta, poezia este poezie. Si totusinu le amestecam.)
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977