Cele 21 de capricii compuse de legendarul virtuoz al Viorii nicolo Paganini (1782—1840) au constituit punctul de plecare al unor lucrari care prin continutul si forma lor artistica au imbogatit literatura pianului. Ari compozitori ca fr. Iszt, chumann si rahms au prelucrat pentru pian o mare parte din capriciile lui Paganini. E cele mai multe ori aceste prelucrari sunt concepute in forma variatiunilor. Astfel, fara a fi scris pentru pian, Paganini a devenit inspiratorul unor lucrari pianistice celebre, printre care citam transcriptiile lui liszt si schumann, variafiunile pe o tema de Paganini de Brahms si admirabila uapsodie pe o tema de Paganini de Rahmaninov. Pre deosebire de inaintasii sai, marele compozitor si pianist rus a creat pe temeiul melodiei sprintene a capriciului- in la minor de Paganini o lucrare de ample proportii simfonice, conceputa in forma libera de rapsodie, folosind in egala masura de-a lungul ei posibilitatile de expresie ale pianului si ale orchestrei.
Ste locul sa subliniem ca prin amploarea prelucrarii simfonice a materialului tematic, prin transformarea ritmica si melodica a acestuia, prin invesmintarea armonica si orchestrala, rapsodia pe o tema de Paganini se situeaza, alaturi de paria-tiunile simfonice de casar franck si de dansul macabru de ir. Iszt, printre putinele lucrari pentru pian si orchestra concepute in forma de tema cu variatiuni. Apsodia este alcatuita dintr-un sir de 24 de variatiuni pe tema capriciului in la minor de Paganini si pe Melodia unui vechi cantec gregorian dies irae folosita si in dansul macabru de liszt, in simfonia fantastica de berlioz, in simfonia II de ha-ciaturian precum si in alte lucrari. Intervenind episodic in cateva variatiuni si in final, tema dies irae genereaza imagini intunecate si dramatice, creand un puternic contrast cu stralucirea si zborul plin de clan al temei lui Paganini si al variatiunilor brodate pe ea. In desfasurarea celor 24 de variatiuni, se remarca tendinta spre o forma arhitectonica similara concertului in trei parti. Ariatiunile se divid in trei grupe principale. Cele din grupa intai se succed intr-o miscare vie si abunda in imagini luminoase, in impulsuri energice.
Ariatiunile din sectiunea centrala isi domolesc pasul parca sub povara unor gandiri si sentimente grave (aici intervine Melodia dies irae) in timp ce variatiunile ce conduc spre final sunt stralucitoare, triumfale, strabatute de avant si bravura. Apsodia incepe intr-o miscare allegro vivace cu o scurta introducere orchestrala in care celula principala a temei lui Paganini este enuntata. Rineaza prima variatiune in care orchestra prezinta tema. In aceeasi miscare, pianul intra in desfasurarea actiunii muzicale intonind cu claritate tema lui Paganini, care are urmatoarea infatisare. Allegro vtea re. Bia in variatiunea III, intram in ciclul modificarilor ritmice si de caracter la care va fi supusa tema initiala. In aceasta variatiune pianul detine rolul principal, prezentat intr-o miscare vie Melodia lui Paganini pe care o imbraca in ornamente (apogiaturi), in timp ce orchestra acompaniaza.
In figurile miscate ale orchestrei, pianul traseaza expresiv, cu nuante 1’іпе, o noua infatisare a temei, subliniindu-i cantabili ta tea. In variatiunea urmatoare (iv) miscarea devine mai vie — piuiivo — celula principala a temei fiind expusa cu stralucire de pian si orchestra in imitatii si apoi in acorduri. Variatiunea v prezinta in acorduri sincopate tema care creste continuu in amploare armonica. Oarte nuantata, cu incetiniri visatoare ale miscarii, cu mari cresteri sonore si topiri bruste ale sonoritatii, variatiunea l are un caracter improvizatoric, gencrind imagini liOrice pline de fantezie. Bia s-a stins ultimul arpegiu ascendent al acestei varia-liuni si tema invesminlata in acorduri a melodiei dies irae rasuna cu gravitatea clopotelor, greoi si solemn. Ar capul de tema al capriciului de Paganini persista in orchestra ; in infruntarea cu Melodia de mai sus, ea se aude ea un ecou indepartat. Indirea muzicala a lui raltmaninov este impregnata de caracteristicile ritmice si melodice ale folclorului national.
Aceasta trasatura comuna tuturor marilor compozitori rusi devine evidenta in variatia viii unde tema lui Paganini capata infatisarea ritmica a unui viguros dans popular rus. Invesmintata in ample acorduri, variatiunea aceasta creste dinamic prin imbinarea sonoritatii pianului si orchestrei. In variatiunea x atmosfera se dramatizeaza. E un ritm de mars in саге recunoastem tema lui Paganini, pianul marcheaza amplu si solemn Melodia din exemplul numarul 2 Cu aceasta variatinne se incheie primul grup al modificarilor ri tmico-melodice ale temei initiale. Cele doua variatiuni urmatoare (xi si xii) se vor desfasura, prima intr-o miscare moderata, a doua in tempo di menuetto, inchipuind astfel ca in forma concertului in trei parti incetinirea meditativa a miscarii mijlocii. Linie eleganta si fina are variatiunea xii in tempo di menuetto in care tema lui Paganini trece pe prim plan, cu un caracter nou, neasteptat.
E la variatia xiii, in care se infrunta din nou cele doua elemente tematice (din 1 si 2), si pana la sfarsitul lucrarii, autorul alterneaza miscarea vie a unor variatiuni de virtuozitate cu o miscare domoala care ingaduie sublinierea expresivitatii cantabile a ideii principale. Mintind de finalul fantastic al sonatei in si bemol de cliopin, rasuna variatia xviii, dupa care, in cea urmatoare intr-o miscare andante cantabile, tema lui Paganini isi dezvaluie farmecul ei romantic, prezentata intr-o leganare de vals. In ultimele variatiuni, dupa sirul transformarilor suferite, Melodia lui Paganini isi recapata treptat infatisarea, dupa o ultima ciocnire in variatia xxii cu Melodia din exemplul numarul 2 In ultimele doua variatiuni (xxiii si xxiv) tema capriciului de Paganini isi reia fizionomia initiala rasunind energic, in orchestra si pian.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977