Sa incepem cu un citat: "putem, studiind, trecutul, sa pregatim viitorul" (paul serusier). Multe amintiri ssunt legale de cate un miros. cand am inceput sa merg in strada victor-masse gaseam aici constant, dar variat, acel miros specific al fierberii uleiului pe care o efectua maroger. Candva, daca este sa-i dam crezare lui Vasari, van eyck se temea ca vreun vizitator sa nu-i ghiceasca secretul dupa un anumit miros patrunzator si trecator. Acest miros disparuse cu totul acum treizeci de ani, epoca in care rar se intampla ca vreun pictor sa se gandeasca sa foloseasca altceva decat ulei crud. Tot astfel, daca maroger accepta sa se foloseasca de gaz si nu de o masina de gatit cu carbune de lemn si sa aprecieze temperatura fierturilor sale nu numai prin prajirea cepei, ci si cu ajutorul termometrului, aceasta nu insemna ca nu se intorcea cu secole in urma pentru a redescoperi ceea ce se pierduse intre timp. Fara sa reluam toate incercarile care l-au determinat la inceput sa emulsioneze cu guma arabica uleiul negru obtinut prin fierbere cu II targa si sa colaboreze cu raoul dufy, sa vedem in ce sens se manifesta interesul fata de astfel de cercetari.
Aceasta cere mai intai sa identificam epocile si scolile care au adus materialul si folosirea lui a cel mai inalt grad de perfectiune. Este o greseala sa-l consideram pe van eyck inventatorul picturii in ulei. Aceasta era cunoscuta din antichitate. Ajunge sa amintim ca, prin secolul al xii-іеа, calugarul theophilus spunea ca putem freca culorile cu ulei, dar ca uscarea lor lenta ingreuneaza suprapunerile. Iata de ce evul mediu nu le foloseste decat la colorarea statuilor. Pentru tablouri, se preferau temperele. Totusi, el a cunoscut terebentina, verniurile grase pe baza de ambra si chiar sicativii.
Incepind chiar din aceasta epoca, s-ar fi putut picta in ulei, ca in secolul trecut. Ne putem inchipui starea in care ne-ar fi parvenit astfel de lucrari, cand ne gandim cum s-au alterat cele din secolul al xix-lea. Scrisa in timpul vietii lui jcan van eyck, "tratatul de pictura de cennino cennini" este un pretios document care ne descrie ce stiau sa faca cu uleiul pictorii in acea epoca. Chiar accidentul de care Vasari ne felaleaza ca l-a determinai pe van eyck sa faca cercetari constituie o dovada ca inca de pe atunci se folosea culoarea in ulei. Dar daca, dimpotriva, o lucrare de van der weyden ajunge pana la noi intacta, cu siguranta ca van eyck a descoperit altceva. Maroger a observat pe buna dreptate: "nasterea mediumului coincide cu descoperirea tiparului. Van eyck descopera uleiul fiert in 1410, transmite secretul cu citiva ani inainte de a muri (1441), zfizdfa lui gutenberg a fost tiparita in 1452".
De fapt, pentru tiraj, folosirea caracterelor mobile este mai putin fundamentala decat existenta cernelei cu priza (uscare) rapida, care lasa pe hartie o amprenta precisa si fara halouri. Pictura in ulei s-a nascut in ziua in care s-a putut controla difuzia liantului. Iar impastarile rotunde ale lui van der weyden sunt, dupa parerea lui Pierre Paulet, dovada executiei cu ulei si nu cu apa; iar deasupra partii din dreapta a tabloului lui van eyck de la Luvru se observa cracluri caracteristice. Dar in aceasta perioada, solutia trebuie sa fi fost in parte cunoscuta, deoarece tiparul a avut mai multi inventatori. In harlem, prin anul 1420, laurent jean, supranumit coster, decupeaza litere in scoarta de fag. Incurajat de acest succes, merge mai departe si, la inceput impreuna cu ginerele sau thomas Pierre, inventeaza un fel de cerneala foarte viscoasa si mai rezistenta decat cea folosita la scris si tipareste astfel imagini la care adauga caracterele din lemn pentru care le inventase. Notam ca formarea ludourilor prin migrarea lichidului nu trebuie confundata cu ceea ce tipografii numesc "stafii" (aparitia pe verso paginii de hartie, dupa tragere si stivuire, a unei coloratii galbui corespunziml tipariturii de pe reclo).
Aceasta se datoreste formarii de produse volatile prin oxidarea uleiului (aldehide elilenice) care se fixeaza pe hartie prin auto-oxidare. Fireste, materialul lui Van Eyck corespundea unei estetici definite si unui anumit mod de a lucra. El va evolua odata cu acestea. Unele modificari, secundare in ce priveste principiul, dar esentiale pentru efect vor duce la aceste mediu-rnuri care, raspunzind unor maniere atat de diverse ca impetuozitatea italienilor si precizia olandezilor ne-au lasat atatea capodopere, ca sa dispara in cele din urma putin cate putin, in secolul al xviii-lea, datorita pierderii contactului intre pictorii care devenisera tot mai individualisti odata cu disparitia marilor ateliere. Din ceea ce apartine trecutului, nu totul trebuie admirat orbeste, in mod superstitios. Nu numai ca numerosi pictori an fost artisti mediocri, dar in multe locuri putem observa si tehnici de proasta calitate. In secolul ai xvii-lea, scolile franceze, italiene, spaniole lasa, din acest punct de vedere, foarte mult de dorit.
Tablourile s-au alterat si s-au innegrit mult. Daca, in zilele noastre, se studiaza materialele, aceasta presupune, inainte de toate, o alegere atenta a lor dintre cele mai frumoase realizate in trecut, care ne vor ghida in privinta celor din prezent si din viitor. Vedem in flandra si la marii pictori vene-tieni exemple de materiale minunate, dar trebuie retinuta mai ales tehnica lui rubens si a contemporanilor sai, unde se gasesc imbinate calitatile celor doua scoli, flamanda si Italiana. Sa adaugam ca, permitind pictarea tabloului in ansamblul sau, aceasta tehnica raspunde cel mai bine nevoilor pictorilor in prezent astfel s-au orientat studiile. Totusi, plecarea lui maroger in america a intrerupt colaborarea noastra. Dupa terminarea razboiului, am putut cel putin sa nc scriem in mod obisnuit. Scrisorile lui mi au indrumai propriile cercetari.
Mai mult chiar, el a avut grija sa ma puna in legatura cu cei pe care-i parasise in franta si care erau interesati de aceeasi problema: Pierre jerome, camille versini, Pierre paulei. Alti cercetatori au ajutat imediat micul nostru grup. Erau chimisti din asociatia franceza a tehnicienilor din domeniul picturii si — multumita pretioasei colaborari a lui guillaume janneau — multi artisti aveau sa aprecieze eficienta mijloacelor propuse. Ce ne permite un medium in primul rand, este facilitatea executiei. Dufy observa ca ea nu ridica nici o problema pentru pictor, acordind o libertate completa imaginatiei lui creatoare. Ea ofera si posibilitatea de a picta precis, taios, cu o tusa stabila (sa ne gandirn la difuzia uleiului crud). Totodata, permite trecerea de la mai soliti la mai suplu, si posibilitatea de a putea reveni si de a lucra peste tot fara sa fim stanjeniti de o priza prea rapida.
La acest avantaj se adauga uimitoarea proprietate pe care nu o are uleiul crud, a suprapunerii pe proaspat. Ce usurare a lucrului ne ofera acest singur fapt! El ne explica de ce "chermeza" lui rubens a putut fi pictata in douazeci si patru de ore si cum a pictat van dyck portrete intr-o jumatate de ora. Or, striatiile pensulei lui rubens se regasesc in stratul inferior si totusi culorile nu sunt amestecate. Materia pare incremenita.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980