Rolul verniului nu este, asa cum se crede adeseori, acela de a conferi tabloului mai multa vivacitate. Aceasta este determinata de liantul incorporat in culori sau, in lipsa lui, de verniurile penetrante, denumite de retus (o placa de sticla pusa pe o guasa mi-i da acesteia mai multa stralucire). Scopul aici este de a regla reflexia si de a proteja culoarea. Intr-adevar, verniul este cel care usureaza intretinerea acesteia. In afara de problema aspectului, II vom pretinde trei calitati: 1 Sa nu dauneze culorii. Sa nu o inmoaie atunci cand este aplicat, pentru ca ar provoca antrenarea sau dizolvarea ci si nici sa nu o faca sa se umfle in cursul uscarii.
Stabilitate. Sa-si mentina gradul de stralucire care a justificat alegerea lui, sa nu se coloreze nici ia lumina, nici la intuneric, sa-si mentina transparenta, rezistind la mucegai si la devitrificare. Reversibilitate. Verniul deteriorat in urma unor diverse accidente sau incarcat. In decursul timpului de murdarii, trebuie sa poala fi inlaturat, daca nu prin metoda barbara a farimitarii (cu degetul) cel putin prin spalare cu un solvent inofensiv pentru culoare. Este clar ca va trebui sa avem alle exigente: mentionam mai intai usurinta si regularitatea aplicarii care nu trebuie sa se deformeze (corder), ci sa se curbeze fara sa curga. Daca tablourile de mici dimensiuni se verniseaza in pozitie orizontala cu coada de rnorua, tablourile mari se verniseaza in pozitie verticala, ceea ce este mai bine pentru rapiditate, pentru gradul de intindere si,
Economie de material, "roidor-ul" fiind din plastic sau lina batatorita (este de preferat sa aruncam dupa folosire mansonul decat sa-l curatam prost). Se lucreaza si cu aerograful. Intrucat in afara de aceasta, tabloul unui pictor modern nu se incarca la fel ea al unui pictor din scoala olandeza, rarnine la aprecierea fiecaruia sa-si dilueze verniul in functie de unealta pe care o foloseste si de subiectul lucrarii. Sa cerem fabricantului verniuri foarte concentrate. Uneori este greu sa aplicam al doilea strat fara sa-l diluam pe primul. Deoarece comisiile de igiena au limitat alegerea solventilor, deci si pe cea a rasinilor, trebuie sa actionam prin timpul de uscare si prin mijloacele pe care le ofera unealta folosita. In privinta vechilor verniuri, vom consulta studiul semnat de e male si pignerol, publicat in 1975 pentru congresul de ia Venetia si paginile 72, 75 si 76 din cartea citata a domnisoarei male, mai ales referirea la uniformizare si indepartare partiala (subtiere).
Se exagereaza in privinta luciului scazut al anumitor rasini sau a efectului electrostatic (sa nu uitam ca elektron, in greaca veche insemna "ambra") care atrage praful. Doua pericole trebuie evitate in alegerea pe care o vom face: 1 Suprapunerea verniurilor compuse din rasini incompatibile intre ele, dar avand aceiasi solventi. Solvent care ne va fi in mod obligatoriu cel care a servit la dizolvarea initiala. Verniurile care se inmoaie foarte tare la caldura (defect provocat de rasinile prea moi sau de abuzul de plastifianti). Intocmai ca asfaltul trotuarelor, ele absorb atunci toate murdariile si fumul. In ambele cazuri trebuie sa devernisam.
Exista si un al treilea caz in care trebuie sa devernisam, acela foarte cunoscut al brunisarii caci, daca putem regenera un verniu voalat, albit (chanci) sau crapat, impotriva intunecarii tabloului nu exista alt remediu decat chirurgia. De aici provine interesul pe care-l prezinta dubla vernisare ca si rasinile cetonice si acrilice care se dovedesc stabile la folosire, in timp ce rasinile naturale se inchid la culoare foarte puternic. Or, cu cat intervenim mai rar asupra unui tablou, cu atat acesta rezista mai bine; ca sa ramana luminos timp indelungat are nevoie de un verniu care nu se altereaza. Daca adaugam ca lipsa de suplele, permitand formarea craclurilor microscopice, poate sa altereze stralucirea si chiar transparenta, ca un verniu prea bogat subliniaza ingrosarile, oricare ar fi pozitia vizitatorului, aceasta diversitate de exigente face imposibila stabilirea unei formule generale. Fara indoiala, in multe cazuri, materialul "gata preparat" este practic si suficient. In alte cazuri, in special in restaurare, trebuie amestecate, in proportiile dorite, verniuri de baza, fiecare continand o singura rasina, realizate de anurniti fabricanti, apoi sa diluam cu esenta potrivita. Toata lumea stie — dar prea multi uita — ca prima conditie cere ca vernisarea sa nu se faca decat atunci cand pictura este uscata in profunzime si, in special, cand rezista la actiunea prelungita a esentei.
Dar, in plus, fabricantul sau beneficiarul nu trebuie sa introduca in verniu nici chiar in cantitati mici, solventi agresivi sau cu o viteza de evaporare prea scazuta. Acest fapt impiedica introducerea anumitor alcoohiri grele sau a esteri-lor utilizati uneori pentru mentinerea limpezimii verniurilor cu damar. De asemenea, trebuie sa ne ferim de "plastifiantii externi", suntetici sau naturali (balsamuri si uleiuri esentiale sau fixe). Totusi — si acesta este scopul plastifiantilor — trebuie sa mentinem coeziunea moleculelor mici ale rasinilor moi, cele mai apte sa satisfaca cel de-a treilea punct. Intr-adevar, tendinta lor spre friabilitate va fi cu atat mai periculoasa, cu cat vor fi mai expuse deformarilor neincetate ale unei picturi pe panza. Am facut o apropiere intre caracterul reticular al unui verniu si intrepatrunderea fibrelor mici care constituie o hartie sau un fetru. Vom duce comparatia mai departe: nu numai in scopul reducerii pretului de cost sunt realizate, in amestec, multe tesaturi.
Intr-adevar, experienta a dovedit ca asocierea poliesterului cu lina permite obtinerea unui ansamblu de calitati pe care nici una dintre componente nu o are cand este luata separat. Nimic nu ne impiedica sa facem la fel. Avem rasini cu plastifiere interna, suple si, totodata, foarte rezistente. Solubilitatea lor relativ redusa nu ofera o mare putere de intarire, nici reversibilitatea usoara a rasinilor moi. Dar amestecurile sunt posibile. Cele dintai formeaza atunci o armura, celelalte un invelis exterior a carui sensibilitate permanenta la solventi va permite intotdeauna cu usurinta, prin antrenare, o devernisare totala. cat despre caracterul incolor si stabilitatea calitatilor optice la imbatrinire, ele sunt datorate numerosilor produsi de sunteza.
Pentru rest, este evident ca trebuie sa alegem bine componcntii si sa echilibram in mod judicios proportiile. Asa se face ca o mare firma franceza a combinat o rasina cetonica cu una acrilica, solubila in esenta. Imbatranirea naturala dovedeste, prin comparatie, ca un astfel de produs, ramanind reversibil, isi pastreaza mai bine omogenitatea si transparenta decat verniurile clasice. In plus, nu se ingalbeneste absolut deloc.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980