Solventul are importanta lui: modul in care se evapora regleaza adancimea penetratiei si trebuie, desigur, sa se elimine la momentul potrivit. Dar mai trebuie ca solventul sa aiba afinitate cu suprafata pe care se aplica, pentru ca sa o "inmoaie" si sa nu fie respins. De aceea in unele cazuri (in special la tablourile vechi), alcoolul este mai eficient decat esentele, iar derivatele petrolului sunt preferate terebentinei. Adaugam ca, pentru a obtine optima regenerare a valorilor, artistul nu va sovai sa dilueze verniurile comerciale care, fiind prea dense, ar ramane la suprafata fara sa patrunda in pori pana la fund, chiar daca asiguram hranirea completa, prin aplicari succesive. In sfarsit, vom semnala o utilizare foarte diferita, dar destul de curenta, a verniurilor de retus: aceea de a permite prezentarea unor tablouri prea de curand pictate ca sa primeasca un verniu final a carui grosime ar dauna uscarii. Un astfel de tablou va fi mai putin compromis prin aplicarea unui verniu de retus (ia nevoie diluat), care nu va forma decat un strat subtire, suficient totusi ca sa confere o stralucire uniforma, in acest sens, verniurile de retus in butelii aerosol sunt comode, pulverizarea facand ca picaturile minuscule sa piarda o parte din solvent. Verniuri izolante.
Rolul verniurilor izolante este de a evita reactii nedorite fie intre doua straturi de culoare, fie intre ultimul strat si un verniu care urmeaza sa se aplice peste el. Cele constituie o bariera impotriva trecerii lichidelor sau solventilor folositi pentru continuarea lucrului si care pot sa atace culoarea de dedesubt. Caracteristica lor esentiala consta in faptul ca, dupa uscare, sunt insolubile in astfel de lichide. In plus, ele nu trebuie sa atace fondul pe care-l acopera. Aceasta ne obliga sa le alegem astfel incat compozitia lor sa fie diferita de a acestuia. In pictura in ulei, acesta este cazul rasinilor insolubile in esente, dar solubile in alcool. Practic s-a abandonat guma lac care, in timp, se inchide foarte tare la culoare, in folosul rasinilor de sunteza mai stabile (pPrintre altele, cele acetofenonice).
Emulsiile vinilice sau acrilice, constituie izolanti excelenti pe culorile mate (flashe etc. Deoarece, spre deosebire de veniurile de retus, nu intensifica tonurile. Ca Orice produs cu apa sau chiar cu alcool, ele adera necorespunzator pe un fond gras si stralucitor, in acest caz, cel mai bine este sa folosim, desi este colorat, un verniu gras, de tip сора, sau pe toate cele care, ca si acesta, devin insolubile datorita propriului proces chimic. Bine ales, un verniu izolant va evita o migrare ulterioara spre un fond poros (suport prea absorbant, mastic de restaurare, ebosa in culori cu apa peste care se va picta cu ulei). Astfel, acest rol va fi detinut de un verniu rasinos in solutie alcoolica (guma-lac sau, mai bine, "verniu pentru guasa", diluat cu alcool de un tip ca, de pilda, numarul b m), daca, asa ca la retus, vrem sa intensificam tonurile. Daca acestea trebuie, dimpotriva, sa-si pastreze luminozitatea, sa nu-si schimbe valorile, ne vom gandi la o emulsie usor diluata cu apa.
La finisare, mentionam interesul pe care-l prezinta dubla vernisare: dupa uscarea unuia dintre aceste verniuri izolante, terminam cu un verniu cu esenta, denumit comercial "de tablouri". Acesta fiind reversibil, ne va fi usor sa-l indepartam si sa-l inlocuim cand se va deteriora sau murdari. Dizolvarea lui, efectuata atunci cu esenta nu va putea provoca nici cea mai mica stricaciune tabloului insusi. Unele au o usoara porozitate pe care caldura o poate reduce. Deoarece acest verniu este compus din rasini acetofenonice. Alte verniuri de guasa sunt solutii de rasini vinilice in alcool si pot, datorita acestui fapt, sa reziste la esenta. Dubla vernisare este, De altfel, indispensabila pentru a termina, asa cum se cuvine, cu un verniu mat.
Uneori suntem interesaii sa folosim un verniu solubil intr-un alcool de slaba concentratie. In acest scop, lefranc-bourgeois recomanda un acefal polivinilic (verniu izolant). Avem adeseori de diluat asemenea verniuri. Amestecul de apa si alcool obisnuit (tare) trebuie preparat aparte. Introducindu-le pe rand, am descompune verniul (cf. Synthetic materials). In unele cazuri izolarea se poate face cu un verniu pe baza de apa.
Pentru ca acesta sa poata adera, este necesar un grund slab sau degresat). Cleiul de piele a fost si el folosit. Cennini vorbeste la capitolul despre vernisarea pamantului verde (terre verte) : "ia razatura de pergament, fierbe-o bine cu apa curata, pana ajunge ca o tempera sau un clei obisnuit. Da. De doua sau trei ori cu cleiul acesta peste figurile sau scenele tale. Lasa lucrarea sa se usuce bine timp de trei sau patru zile. Apoi mergi la sigur cu verniul.
Deoarece vei vedea ca si pamantul verde prinde verniul la fel de bine ca si celelalte culori" (cennino cennini, op. Cit. fixativul "rosalba" era preparat pe baza de gelatina. Albusul de ou balul, apoi lasat sa se aseze, a jucat un mare rol pana in secolul trecut. Iar aceasta cu toate defectele recunoscute: albus de ou peste lucrarea in ulei (de mayerne, capitolul 143): "el mananca si deterioreaza cu timpul culorile si se agata de ele cu atita inversunare, incat chiar daca spalati adesea tabloul, tot mai ramane ceva. Si la capitolul: "albusul de ou dauneaza mai ales culorilor care nu au corp cum sunt lacul, acefalul de cupru (oerdet), indigoul (indico), (scittgell), de negrul de ivoriu". guillerme (l'atelier du temps) dupa ce citeaza texte de le brun si Poussin, mentioneaza albusul de ou ca material protector impotriva "murdariei de muste"', deci este considerat un verniu de finisare.
Or, chiar si in secolul trecut, gasim albusul de ou folosit ca izolant sub un verniu de esenta. Inlaturarea lui este foarte dificila. Pierre paulei reda "trucul" restauratorului: sa reconstituie fenomenul digestiei (pepsina in prezenta acidului clorhidric). In tehnica dublei vernisari, verniul final poate fi inlocuit de ceara. Gettens (painting materials) spune ca trebuie sa ne gandirn la vechea practica europeana cand ne grabim sa prezentam un tablou, fiind totusi prudenti pentru ca ceara va fi apoi greu de eliminat.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980