Compozitorul francez edouard lalo s-a nascut la lille la 27 ianuarie 1823 si a murit la Paris la 22 aprilie 1892. Studiat la inceput in orasul natal, iar in 1839, in capitala frantei a fost elevul violoncelistului vicnez baumann (la lille), un muzician apreciat de Beethoven, iar la Paris a studiat compozitia si vioara. Ca facut cunoscut ca violonist in formatia de camera armingaud si jacqtiard. Integrindu-se in miscarea de renastere a muzicii franceze instrumentale, simfonice si de camera (asa-numitul le renou-veau), lalo a creat in genul simfonic si concertant cateva dintre cele mai valoroase lucrari ale sale. El a scris rand pe rand concertul pentru vioara si orchestra (1872), simfonia spaniola pentru vioara si orchestra (1873), fantezia norvegiana pentru vioara si orchestra (1880), concertul pentru violoncel si orchestra (1876) si concertul in do minor pentru pian si orchestra (1889). Oate lucrarile sale concertante au fost intampinate de public cu entuziasm. N succes deosebit a dobandit insa simfonia spaniola, cantata, in prima auditie, la Paris, de marele violonist spaniol Pablo sarasate (caruia lucrarea II este De altfel dedicata).
Muzica lui lalo abunda de melodii expresive si de ritmuri vii si avantate, de cele mai multe ori, de obirsie populara. Creatia sa se distinge prin claritatea armoniei, prin caldura si forta emotionala a continutului de idei si sentimente. Douard lalo si-a cucerit un loc deosebit printre cei mai de seama compozitori francezi ai secolului xix, care au pus bazele unui nou stil simfonic si de camera. Imfonia spaniola este in realiate un concert pentru vioara si orchestra, compus pe teme create de autor in spiritul pitorescului si poeticului folclor spaniol. Lucrarea este alcatuita din 5 parti: partea i, allegro non troppo, este cladita in forma de sonata cu doua teme. In expunerea, dezvoltarea si reexpozitia temelor se afirma principiul stilului concertant, constind din dialogul dintre solist si orchestra pe principiul simfonic al dezvoltarii tematice. Onturul temei i este schitat chiar in primele masuri intonate cu energie de orchestra.
Ioara raspunde, fara acompaniament, accentuind cu vigoare ritmul cuprins in capul temei 1 Dupa acest dialog initial, ce subliniaza caracterul concertant al simfoniei, vioara cedeaza locul orchestrei, care initiaza o prima expunere si dezvoltare a elementelor temei ste o introducere simfonica plina de maretie careia dialogul dintre vioara si orchestra i-a servit drept epigraf. Vioara solista se angajeaza in actiunea muzicala prin arpegii suitoare, dupa care intoneaza larg si sustinut, pe acompaniamentul ritmic al orchestrei, tema i, de o expresie voluntara si pasionata: ritmul viu al acompaniamentului, coloritul insorit al orchestratiei, inflexiunile melodice ale temei i sugereaza atmosfera peisajului iberic. Inlantuirea pasajelor de bravura violonistica cu fSecventa revenire a unor fragmente din tema i, constituie o punte dinamica spre aparitia temei II. Asunind intai in orchestra, tema II este intonata cu o duioasa expresie de vioara: este o melodie nostalgica, sentimentala, cu intonatii de romanta. Dezvoltarea prelucreaza indeosebi capul ritmic al temei i si fragmente ale temei II. Vioara imbina ideile principale cu ample pasaje de bravura.
Ecxpozitia readuce temele in succesiunea lor initiala dar intr-o forma prescurtata. Partea II, scherzando, in miscare allegro niolto, incepe cu o introducere orchestrala foarte vie, cantata in soapta, pe un ritm sincopat. Intrerupt pe alocuri de o figura ce sugereaza parca pocnetul vesel al castanietelor, l’e cantul ritmic, tainic si capricios al orchestrei se inalta tema principalii a viorii soliste: cladita ca un scherzo cu 3 sectiuni, dupa sclicma aba, partea II are un episod median mai linistit, poco piu lento, bazat pe o noua tema. Revenirea temei i (din 3), cu acelasi acompaniament orchestral capricios si ritmic, incheie miscarea. Partea ui, intermezzo, in miscare allegretto non troppo, este bazata tot pe alternarea a doua teme conform schemei aba. Aceasta parte se einta rar in concerte. Trabatuta de ritmica dansului spaniol habanera, partea 111 aduce, dupa o ampla introducere orchestrala (de 34 de masuri), o tema cantabila intonata cu caldura de instrumentul solist.
Partea iv, andante. In masura , este patrunsa de o emotie concentrata, de o aspra si patimasa Durere. Tema ci principala, schitata in masurile introductive ale orchestrei isi defineste conturul si expresia patetica in cantul viorii. Intonatii specifice stilului violonistic lautaresc, tiganesc, strabat melodiile acestei parti. Partea v, allegro, in masura g> este cladita in forma de rom o-sonata. Tema i, indeplinind rolul unui refren, aminteste de dansul popular spaniol malaguena: tema II, in miscare mai potolita, imbina intonatii de recitativ cu mladioase inflexiuni melodice specifice folclorului iberic: revenirea perioadica a temei i, alternarea ei cu tema II si cu alte elemente tematice secundare, vivacitatea prelucrarii simfonice a materialului melodic de baza, coloritul orchestral, toate acestea confera f inabilului o stralucire si o animatie ce sugereaza parca tabloul colorat si tumultos al unei serbari populare. Ca 3 martie 1878, ceaikovski ascultand simfonia spaniola in interpretarea celebrului violonist spaniol i’ablo sarasate, a scris urmatoarele: "lucrarea interpretata de sarasate mi-a procurat cea mai Marc placere.
Plina de prospetime, are ritmuri patrunzatoare si melodii minunat armonizate.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977