Pentru a compara stabilitatea culorilor cu putere de colorare diferita, ar parea logic sa amestecam volume egale de culoare cu o proportie fixa de alb. Dar din cauza acestei diferente de capacitate de colorare, un ion va fi mai intens decat altul. Acest fapt nu corespunde practicii, unde piciorul are nevoie de un anumit degradeu, fara ca proportiile folosite pentru a-i obtine sa aiba vreo importanta. Sa lase, deci, deoparte proportiile si sa compare aspectul culorilor sale in conditii de egalitate a degradeului (ca sa castige timp, va alege un degradeu foarte palid). Linii pigmenti, oxizii de fier do pilda, sunt inalterabili in Orice conditii. Ceilalti vor pali cu atat mai mult cu cit, in amestec, proportia lor va fi mai redusa; de aici, recomandarea de a nu nuanta niciodata prin adaugarea unei culori fragile. Aceasta este gresala permanenta nu numai a pictorilor, ci si a unor fabricanti care urmaresc sa obtina vioiciunea culorilor.
Am auzit de atitea ori scuza: "nu are importanta, pentru ca nu pun multa". Or, acest "nu pun multa" schimba doar pentru catva timp, tonul. Este o adevarata crima. Deci alarma a fost data demult si, de atunci incoace, de multe ori casandra ne-a sfatuit zadarnic sa fim prudenti. Nu lipsa avertismentelor este raspunzatoare de alterarea alitor opere magnifice de la sfarsitul secolului al Xix-lea, epoca in care anilina a devenit un adevarat cal troian. Printre cei care au predicat in desert, vom cita pe un director al manufacturilor nationale de goblenuri din beauvais, decaux.
Dupa cercetari efectuate cu o logica rara, el si-a publicat observatiile in 1883 sub titlul actiunea luminii zilei si a luminii electOrice asupra culorilor folosite in oopsitorie si in pictura cu apa si cu ulei. In aceasta cartulie, 60 de culori ale unei mari firme din Paris sunt grupate intr-un tabel si identificate prin denumirea lor comerciala. Cele sunt clasate dupa stabilitate, in patru categorii, ca astazi, si nu sunt neglijate nici influenta diluarii, nici cea a aerului sulfurat. sunt semnalate ca fugace lacul carmin si cadmiul citron. Nici in epoca noastra artistul nu poate sti cum va imbatrini tabloul, daca nu va fi informat cu claritate asupra stabilitatii produselor pe care le foloseste. Din acest motiv insistam ca el sa faca cel putin cateva experiente asupra stabilitatii la lumina, atat pentru a compara anumite culori traditionale cu cele mai moderne, cat si pentru a verifica afirmatiile diversilor fabricanti si a acorda incredere celor mai rigurosi. Intr-adevar, toti au efectuat deja experiente ale caror rezultate sunt prezentate cu o obiectivitate perfecta in publicatiile lor.
Dar, cu luata buna lor credinta, probele au fost, oare cotate ia fel pentru toti? Cu alte cuvinte, diversii experimentatori atribuie, oare, aceeasi valoare stelutelor, simboluri ale rezistentei? Este posibil insa intr-un viitor apropiat, daca o intelegere internationala stabileste un sistem de comparare a stabilitatii la lumina si la celelalte, continand masuri riguros definite si notatii universale, in interesul atat al pictorului, cat si al fabricantului constiincios. Dorim cu ardoare ca eforturile comune ale tuturor sa ne permita sa oferim artistilor o scara de referinte stiintifica si, totodata, clara, aceeasi pentru toate firmele si toate tarile, care sa nu lase loc nici unui compromis. Accidentele si cauzele lor. Desi nu este exhaustiva, aceasta recapitulare, facuta cu ajutorul lui Pierre paulei, ar putea sa para drept bilantul catastrofal al picturii in ulei, in realitate, asa cum este rnai bine sa previi decat sa vindeci, a cunoaste riscurile inseamna a evita accidentele. Acestea pot avea cauze diferite, detii figureaza la puncte diferite ale unei enumerari, facuta ca sa arate influenta fiecarui factor (materialul sau executia).
Vopsite si revopsite, zidurile si timplaria prezinta adeseori in constructii cojituri (desprinderi) sub forma de solzi curbati pe care este interesant sa-i studiem, ca pe un exemplu foarte putin exagerat fata de ceea ce ameninta unele tablouri. In general, s-a observat ca separarea s-a facut la intalnirea dintre doua straturi. Cel care apare dedesubt este fie o vopsea veche, grasa si neteda, fie o zugraveala uscata printr-o absorbtie necorespunzatoare, grabita. Putini meseriasi si clienti rezista dorintei de a obtine o priza rapida care sa permita si o finisare rapida. Compozitia culorii este reglata in functie de aceasta. Uscarea se produce prin suprafata care se retracta si "trage" peste un strat care inca nu s-a schimbat. Tot ce favorizeaza umflarea unui fond prin absorbtia liantului noului strat (exemple: panza prea umeda, sedintele de lucru la intervale prea mici, ebosa executata cu esenta fara sicativ).
S-a uitat regula "gras pe slab". Executie continuata, preluata prea slab. Expunerea lui e male ar trebui reprodusa aici in intregime (pagina Si urmatoarele). Sa notam doar ca bitumul in strat gros este periculos. El nu este pigment, deoarece este solubil in ulei si are mai curand caracterul unei rasini moi pe care cea mai mica schimbare de temperatura o face casanta sau lichida. De asemenea, accidentele provocate de folosirea lui se pot confunda cu cele produse de un liant prea gras, care se usuca la suprafata fara a se intari.
Se poate folosi fara risc in glasiuri cu acest defect, pe care l-am remarcat si noi, de "a pierde, imbatrinind, frumoasa sa tonalitate roscata. La fel se intampla cu bistrul-negru de funingine). Accidentul este cu atat mai grav cu cat grosimea stratului este mai mare. Chiar executat cu cea mai mare maiestrie, si indiferent de precautiile pe care le luam in vederea conservarii, un tablou va avea nevoie intr-o buna zi de restaurare, fie si numai de curatire, regenerare a verniului sau de vreo reparatie impusa de vreun accident. Materialele pictorului sunt, dupa cum stim, numeroase si variate. Nu mai vorbim despre cele care uneori sunt imprumutate din industrie. Or, restauratorul ar opera cu mai multa siguranta si eficienta daca ar sti cu care dintre ele are de-a face.
Din aceasta cauza, grupul de lucru "peinture du xx-e siacle" al consiliului international al muzeelor (icom) doreste generalizarea unei initiative venite din unele tari (in special canada): o opera de arta vinduta va fi insotita de fisa ei tehnica. Artistul, conducindu-se dupa un mic chestionar, va preciza punctele cele mai importante ale realizarii: tipul subjectilului, natura liantilor, verniuri terminale. Nu va trebui sa se raspunda intr-un limbaj savant. Intrucat pictorii isi procura, in general, produsele gata preparate de la un fabricant, va fi suficient sa indice marca si referinta acestuia. Intr-adevar, aceste informatii vor putea fi, eventual, traduse in termeni stiintifici datorita colaborarii grupului european al fabricantilor de culori pentru arta si invatamint, care va furniza icom documentatia dorita. Ne permitem sa-i sfatuim pe artisti sa adopte o asemenea masura. Ea nu are nimic imperativ, dar poate si trebuie sa ramana discreta.
Impreuna cu certificatele de origine si fotografiile, ea va da incredere cumparatorului pentru ca, in afara de avantajele privind conservarea, permite verificarea autenticitatii unei opere de arta si, totodata, o protectie eficace impotriva unor eventuali falsificatori. In octombrie 1971, reprezentantii acestui grup european s-au intrunit, datorita initiativei presedintelui lor alberl lehnianii lefraur, ca sa primeasca o delegatie a icom, condusa de dr. cadorin. El ai acord unanim ne permite sa speram realizarea acestui proiect intr-un viitor nu foarte apropiat.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980