Vorbind de tonuri fine, serusier se ginclesto, la colorit sau la valori prea apropiate si nu la generozitatea tusei. Aceasta depinde de cu totul altceva, pentru ca ceea ce conteaza, in factura unui tablou, este distanta de la care trebuie contemplat. Aceasta variaza, De altfel, in raport cu dimensiunile tabloului. Nu este vorba de distanta in valoare absoluta, ci de "unghiul sub care se vede obiectul" adica de suprafata mai mica sau mai mare pe care imaginea lui o ocupa pe retina noastra. Un ecran de televizor este mult mai mic decat un ecran de cinema. cand ne folosim de ele uitam de aceasta diferenta, dar stim foarte bine ca imaginea data de primul, vazuta de la distanta de la care contemplam imaginea celui de-al doilea, ar fi ilizibila. Si invers, cunoastem neplacerea de a ocupa primele locuri intr-o sala de cinema.
In acest ultim caz, elementele nu se leaga si proportiile sunt perturbate. In cazul precedent departarea nu poate fi compensata prin agerimea vederii, adica prin aptitudinea ochiului de a separa doua puncte pastrind identitatea fiecaruia. Iata de ce rood afirma cu multa pertinenta "ca de la anumite distante, culorile adiacente se contopesc si ceea ce, de aproape, nu parea decat o masa de mizgaleli confuze devine de la distanta un tablou executat dupa toate regulile. La tablourile in ulei, pictorul, profita de obicei, de pe urma amestecului de culori care se formeaza pe retina privitorului; acest amestec le confera un farmec magic, deoarece culorile par mai pure si mai variate; totodata, tabloul modifieindu-si un pic aspectul dupa cum privitorul se apropie sau se departeaza, el pare ca prinde viata. Tablourile in ulei la care pictorul nu a profitat de acest principiu au un dezavantaj evident: pe masura ce spectatorul se retrage, culorile adiacente se contopesc, indiferent daca artistul a voit-o sau nu. Daca acesta n-a prevazut asa ceva, vom avea un efect nou si de factura inferioara. Idee pe care Jean rudei o precizeaza scriind: "unghiul relativ redus sub care vedem un tablou duce la o deformare cromatica mergind pana la formarea unor griuri in locul a doua culori invecinate daca divizionisrnul a evitat mai mult sau mai putin de acest repros, a reusit acest lucru atribuind cu precizie petelor sale o scara adaptata la efect, caci in ambele situatii natura cauzei care actioneaza este aceeasi.
Este vorba de fenomenul de’ aditiune. Este usor sa tragem concluzia ca daca artistul isi propune sa faca sa "cinte" culorile, apelind la contrastul complementarelor, el trebuie sa se mentina intre factura prea stransa, care le-ar murdari, si factura prea generoasa care ar duce la ciocniri stridente a caror ratiune fiziologica am sugerat-o mai sus. tinand seama de aceste precautii, vigoarea expresiei va fi reglata prin importanta acordata contrastelor. Cele intervin in cele trei dimensiuni ale culorii: tenta, saturatie, valoare, dar depind si de marimea suprafetelor opuse si de modul in care acestea se racordeaza. Astfel, aceasta vigoare va fi cand moderata, cand accentuata pana la atingerea limitei a carei depasire ar provoca socuri, ne-ar face sa clipim si ne-ar obosi ochii. Acest exces s-ar naste din infruntarea diferentelor celor mai extreme. Totusi, putem cu atat mai bine sa-l stapanim cu cat stim acum unde sa ne oprim.
Chevreul a precizat-o cu claritate. Sa notam, amintindu-ne de grosser, ca evolutia picturii in decursul ultimului secol este in mai mica masura rezultatul crearii pe calc chimica a unor noi culori sau accesorii (tuburi, pinze preparate ele. decat al unei interpretari uneori abuzive a descoperirilor (din domeniul fizicii) asupra luminii: fotografia, legile lui chevreul, teoria aditiva. Revolutiile isi pierd repede virulenta. Ce ramane din poantilism? Destul de curios, folosirea pensulei plate, creata, se pare, pentru tusa patrata (marijnissen) iar in restaurare, prestigiul retusurilor prin juxtapunere (rigaiino sau iralteggio). Pentru a ne forma o parere in legatura cu diversele procedee de retus si tu alegerea lor pentru fiecare caz in parte, a se vedea: marijnissen, op.
Cil. Pagina 374. Amintim ca aceste operatii bazate pe suprapunere sau juxtapunere trebuie sa se realizeze intotdeauna cu materiale pe care la nevoie le putem inlatura (reversibile). El nu a fost, prin urinare, strain de actul de curaj al acelor care aveau sa incerce jocul dificil al "culorii pure"; aceasta este, poate, experienta cea mai meritorie dintre cele realizate in epoca noastra si din care viitorul va trage invataminte. I’ina atunci, trebuie s-o recunoastem, tentativele de acest gen (purtind uneori cele mai ilustre nume ale trecutului) nu condusesera. In cea mai mare parte, decat la impestritari de care ca niste virtuosi fii ai lui noe ce suntem, ne simtim rusinati. In schimb, cite prilejuri de meditatie avem in muzeele noastre in legatura cu modul de slapinire a acestor contraste adica asupra artei de a modera iara a lipsi de savoare intalnirea a doua complementare!
Acestea se pot afla in contact direct. Vom atenua asadar, lasindu-i uneia mai putina puritate, dar o suprafata mai mare. Astfel, punctul rosu al lui corot pune in evidenta culorile sale verzi, pentru ca acestea sunt rupte. Intrarea in actiune a unor noi vibratii transmite ochiului nu numai o senzatie de liniste, ci si una de plenitudine. Aceste adaugiri minore produc ceea ce numim "timbru" in muzica, undo fiecare instrument este recunoscut in functie de tonalitatile specifice pe care le adauga la nota emisa ca sa-i formeze rezonantele sau armoniile; diapazonul, in schimb, nu are decat un sunet sec, lipsit de finete, deoarece emite doar nota pura. Este exact defectul pe care l-ar avea, in pictura, un cer pictat in aplat.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980