Domenii ale nimanui? "intotdeauna m-a impresionat faptul ca de cand exista omenirea, ceea ce a fost adevar stiintific pentru o generatie a devenit eroare pentru generatia urmatoare. Oare este cu adevarat stiinta tot ceea ce se socoteste ca atare in vremea noastra? Nu stiu ce este adevar si neadevar in stiinta. Dar stiu ca totul nu poate fi adevar". Lev tolstoi) gandul cu care vreau sa incep ar putea fi considerat complementar celor spuse de tolstoi: nu cred ca tot ce se intemeiaza pe experienta, pe empirism, fara sa posede, inca, o explicatie stiintifica sa fie eroare. Combatem cu vehementa ideea existentei unor procese si fenomene pe care nu le putem explica.
Deocamdata nu le putem explica. Nu exista adevar in vis — spun unii — pentru ca inca nu-l putem explica asa cum se cuvine; nu exista sugestie, telepatie, nu exista premonitiune, nu exista nici un fel de "forta a gandului" pentru ca daca ar exista noi am avea — de-a gata? -— cel putin cite o teorie completa, repetat verificata in practica, despre toate? Ciudat, nestiintific si rudimentar mod de a gandi! Daca am fi consecventi am observa ca, asa privind lucrurile, ar trebuisa nu existam nici noi, atita vreme cat nu ne cunoastem, nu ne putem explica intrutotul. Parafrazind medicalul indemn primum non nocere ("in primul rand sa nu faci rau") am putea adopta si dictonul: intai sa nu respingi posibilitatea existentei unor atari fenomene. pana nu te convingi, repetat, tu si ceilalti, ca ele nu exista.
Iar daca constati ca exista sa nu pornesti la intamplare in cercetarea lor. Sa nu te lasi purtat de val, purtat de curente de idei, de doctrine, de prejudecati si stari de spirit parastiintifice. Pentru ca o conceptie stiintifica, materialist-dialectica despre lume si viata exista! In ceea ce priveste creierul vom observa cum de la neuron la cortex se intercaleaza totusi o imensa "cutie neagra" ; prin ea neindraznind sa-si faca "tunel" decat fiziologii, cu unelte inca destul de simple si ei. Subsistemele" constiintei, structurile vechi si foarte vechi din creier, subsumate astazi, anatomic si functional, marelui "sistem coordonator" al psihicului constient sunt ocolite cu destula prudenta de catre majoritatea cercetatorilor. Se vorbeste "in linii mari" despre ele. Se dau explicatii globale, de necontrazis, proceselor si fenomenelor respective.
Dar care, tocmai prin acest gest simplificator, intirzie agonisirea unui tezaur de date utile, cristalizarea unor noi unghiuri de vedere, elaborarea unor noi metode si tehnici de descoperire si combatere a suferintelor mai complexe ale omului. Sa fie oare orgoliul de a nu gresi mai important decat binele omului? Pentru tinerii cercetatori din tara noastra, care se straduiesc prin stiinta spre progres o asemenea alternativa este inlaturata. Creierul arhaic. Omul stie mai mult decat stie ca stie? Omul simte mai mult decat crede ca simte? Omul poate mai mult decat este convins ca poate?
Nu vi s-a intamplat niciodata sa dati un raspuns la examen pe care nu l-ati invatat nicicum? Un raspuns pe care v-ati fi indoit, daca ati fi stiut intrebarea din vreme, ca l-ati putea da? Nu vi s-a intamplat sa aveti, din pricina "nervilor", simptome de gastrita, sa va cada parul, sa va manince pielea? Vi s-a intamplat, de asta sunt sigura, sa spuneti "iarta-ma, nu mi-am dat seama cand am facut cutare lucru" — despre un lucru facut in absenta participarii constiintei voastre cine a "co-mandat" lucrul acela? Pe ce criterii? Din ce motive? Fara comenzi din interior, sistemele cibernetice cu autoreglare nu lucreaza.
Neintelegerile care pot apare intre scoarta cerebrala si "subscoarta" (termenul este atat de cuprinzator de parca as spune "intre mine si restul lumii") le numim, de regula, "distonii neurovegetative". Sistemul nervos autonom — adica sistemul nervos vegetativ, care si-a dobandit, pe scara evolutiei, autonomia — nu-si mai poate "stapini" reaetiile-i automate, lipsit fiind la un moment dat de controlul, si el necesar, al scoarteiexplicatia oferita mai sus face insa parte din categoria acelora globale, de necontrazis, acceptabile numai pana ia un punct. Ce este "subscoarta"? O intreaga lume. De un lucru putem fi siguri: in creierul pe care-l avem purtam cu noi, intr-un anume fel, stramosii, vietuitoarele care ne-au premers. Si nu ca pe un santier arheologic, unde pot fi scoase la lumina doar ramasitele lor transformate moarte; redusi la ceea ce era esential, adica durabil, adaptabil, evolutiv — in sensul progresului ei, stramosii-maimute, ciini, reptile, pesti sunt cu totii cat se poate de vii in creierul pe care-l avem. Greierele lor nu sunt insa prezente unele langa altele, ci perfect integrate, ierarhizate, intr-un sistem unitar — din punct de vedere structural si functional — intr-un creier superior care le neaga prin noua-i calitate (existenta maimutei, cainelui, reptilei, pestelui in noi devenind, prin aceasta, o simpla figura de stil),.
Dar care, nici nu poate exista fara ele. Uneori elemente de "sub-scoarta", grupari de "creier arhaic", se manifesta izolat, in discordanta cu intregul;- alteori se impun, tirindu-l dupa ele pe cel mai nou creier — creierul uman. sunt nesemnificative aceste "rataciri"? La scara speciei sunt, sigur, nesemnificative. Dai- la scara individului uman? Omul ideal, omul abstract, omul reprezentand intreaga umanitate nu poate fi abatut din mersu-i ascendent de catre asemenea "perturbati?4. Omul concret, insa, individul uman, cu dinamica-i si prea fragila-i alcatuire, poate fi ravasit, "demolat" in structurile intime ale firii lui de pierderea, fie si temporara, a integritatii si echilibrului creierului, a creierului format din mai multe creiere.
Nu ca sa cercetam "raul" din om, asadar, ca sa-l ponegrim pe acesta, nu dintr-o instinctiva pornire spre autoflagelare merita sa deslusim izvorul de "vifore" si de "patimi" pe care le afla in "singele omului", poetul, ci pentru ca tot acolo, in straturile vechi, mlastinoase poate, se afla mai multe izvoare ce merita sa fie captate, conduse fara pierderi si fara pericol de poluare, spre locuri de unde sa alimenteze bogat stradania omului catre progres, catre civilizatie si continua autodepasire.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977