Sint posibile patru combinatii, dar unele prezinta restrictii: 1 Mat pe mat. Cu exceptia emulsiilor de polimeri, exista riscul absorbtiei liantului, de unde rezulta o scadere a valorilor culorilor cu ulei, o opacizare sau inalbire a unui verniu mat. Mat pe lucios. La pictura in ulei aceasta inseamna incalcarea regulei "gras pe slab, risc de contractie si proasta aderenta. Aceasta suprapunere este, dimpotriva, recomandata pentru aplicarea unui verniu mat (uleiul nu mai este prezent). Lucios pe mat.
Suprapunere aproape intotdeauna excelenta; favorizeaza acrosajul, raspunde regalei "gras pe slab", si, in pictura actioneaza in sensul "transparent pe opac". Lucios pe lucios. Pe cat posibil de evitat in pictura; principiile precedente risca sa fie incalcate. Foarte usor putem avea embu-uri sau alunecari de culoare. Aspectul este, in general, gaunos. Doua verniuri lucioase pot fi suprapuse (dubla vernisare), deoarece, avand acelasi indice de refractie, din punct de vedere optic se comporta ca unul singur si nu reflecta lumina decat cel exterior. Aceasta deoarece pictura insasi, fiind mai mult sau mai putin mata, reflecta slab.
Lucrurile nu se petrec astfel daca verniul este aplicat pe un fond opac si slefuit (metal argintat sau cromat, de exemplu). Perceptia vizuala este tulburata datorita faptului ca lumina reflectata este receptata, pe de o parte, de suprafata verniului, iar pe de alta parte, de fondul lucios. Acest fenomen este utilizat de cei care auresc, cand mateaza un cadru prin simpla aplicare a unui clei usor. Numerosi pigmenti se disperseaza greu in lichidele hidrofobe (uleiul si esentele II refuza). Pastele rarnin granuloase, cu o slaba putere coloranta sau opacizanta. Credem ca aceasta este o problema de tensiune superficiala. De aici provine necesitatea, recunoscuta inca de cennini, a unei frecari prealabile cu apa.
Ea poate fi sau nu urmata de uscare, dupa caz. Finetea ajunge a un asemenea grad, incat granulele nu se mai simt deloc intre unghii. Prin uscare, pasta poate sa devina granuloasa, dar granulele sunt poroase, iar uleiul le va patrunde relativ usor. Este tocmai ce ne spun textele. Turquet de mayer ne vorbeste adesea despre acest lucru. Citam pasajul a carui traducere din engleza o redam mai jos: "exista doua feluri din asa-numitul orpiment (lat. Auripigmentum" pigment natural de arseniu, folosit in pictura mir.
Necesare pentru culoarea auriu. Unul este galben, celalalt rosu. Cele trebuie frecate mai intai cu apa si, dupa uscare, se pot imnuia cu usurinta in ulei, fie pe paleta, fie pe o piatra, in functie de cantitatea necesara, dar nu trebuie niciodata frecate cu ulei". Alte pagini ale manuscrisului mentioneaza acest mod de a opera in legatura cu diferite culori. Eastlake, pe care l-am ci lat mai inainte dupa berger, continua astfel in nota 332: "el (van dyck) isi pastra intr-un loc uscat toate culorile cu exceptia albului, care era preparat cu ulei de nuca si pe care-l tinea in apa. Culorile bai erau temperate, in momentul folosirii, cu uleiul si verniui mentionate mai sus (a se vedea nota complementara de la pagina Sir peter levy va povesti cum culorile sale, ca acelea ale lui van dyck, trebuiau frecate cu apa si uscate, exceptand albul care trebuia mai intai sa fie frecat cu apa apoi cu idei de nuca si pastrat sub apa pana in momentul folosirii.
Copistul remarca mai departe: "se mentioneaza in acelasi manuscris ca seyers, pictorul de flori, folosea, pentru vehicularea pigmentilor, terebentina veritabila de strasbourg, fiarta cu ulei de nuca)". cat despre albul de argint, amintim ce am spus despre waten si chiar fara a-l mai cita pe de mayerne, care revine adeseori asupra acestor chestiuni, ne intrebam daca nu cumva scaderea calitatii anumitor alburi moderne nu se datoreaza, in parte, si parasirii vechiului procedeu care, evitind praful, avea in plus avantajul de a suprima riscurile de intoxicatie. In restaurare si in toate tehnicile in care intentionam sa lucram fara ulei, amestecand un verniu la alegere cu pigmenti fini frecati cu esenta, exista un mijloc de a evita operatiunile fastidioase: se aleg culori in tuburi, produse de firme serioase, si le retinem pe eele indicate ca fiind perfect stabile, stiind ca fabricantul este mai bine utilat ca noi ca sa asigure dispersia fina a pigmentilor. Este suficient sa le degresam, adica sa inlocuim uleiul prin liantul ales, lata cum se lucreaza: cu ajutorul cutitului pasta din tub asezata pe paleta este fluidificata (in volume egale) cu petrol pentru pictura (white spirit sau, de preferinta, cu ulei esential de petrol; terebentina are tendinta sa greseze). Culoarea lichefiata este varsata pe un material absorbant; ea se ingroasa in cateva minute, pier-zind datorita porozitatii, cea mai mare parte a uleiului. Aceasta operatie este, in general, suficienta, dar o putem desavirsi lichefiind din nou culoarea cu petrol si punind apoi pasta in alt. Loc pe suportul absorbant).
Pasta solida obtinuta astfel este adusa la consistenta dorita prin adaugarea verniului ales. Aceste preparari se pot face din vreme si culorile se pot pastra in tuburi sau flacoane de sticla bine astupate. cand se folosesc, culorile se subtiaza cu esenta fara cea mai mica granulatie. Ca verniu fara ulei, cu buna rezistenta, se poate folosi un acrilic intr-o esenta de petrol
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980