Sintem in anul 1928. Berger este cel care si-a legat numele de primele electroencefalografe. Cele inregistreaza biocurenti ("gurile rele" spun ca daca savantul ar fi stiut ceva mai multa fizica, daca l-ar fi interesat in mai mare masura tehnica, ar fi reusit sa perfectioneze aparatul pen-tru detectarea activitatii electOrice a creierului la scurta vreme dupa ce l-a inventat. Dar n-a stiut. L-au perfectionat altii. Astazi electroencefalograful inscrie cu destula fidelitate tot ce se petrece in creier. Deosebit de greu ne este, insa, sa interpretam datele pe care el ni le furnizeaza, sa le traducem din limbajul electric in cel fiziologic.
Nu pentru ca sunt insuficiente; dimpotriva, ele ne apar prea multe. Cu ajutorul lui s-a incercat, fara succes, sa se vada cum anume se produc reflexele descrise de Pavlov. Electroencefalogramele sunt, deocamdata, privelisti prea complexe pentru a putea distinge ceva. Daca au intrat totusi in practica medicala curenta este pentru ca s-a acumulat oarecare experienta in ceea ce priveste imaginea de ansamblu a unei electroencefalograme considerata normala si a unora patologice. Stadiul empiric in care ne aflam in aceasta privinta nu este in masura sa ne multumeasca. Dar el ne rezolva unele probleme practice de moment: se pot depista tulburari incipiente, se pot pune diagnostice. Avem suficient spirit de observatie ca sa sesizam deosebiri.
Dar nu cunoastem "alfabetul", regulile gramaticale, postulatele acestui tip de limbaj electric. Aritmetica ne poate indica inaltimea si momentul unei maree — spune walter grey. Daca vrem sa prezicem fluxul si refluxul ne trebuie alt limbaj. Undele si mareele electOrice ale creierului pot fi descrise cu ajutorul aritmeticii. Dar in fata atator necunoscute care mai apar, daca vrem sa intelegem comportamentul cerebral, trebuie sa deslusim algebra proprie a creierului. Ceea ce obtinem prin electroencefalograma sunt "fragmente de scriere", fragmente dintr-un mesaj pe care l-am putea descifra,. Dar nu l-am descifrat inca.
Noi suntem cei care am ales calea electrica. Puteam, teoretic vorbind, alege o alta. Mesajul il primim astfel codificat. Il vom decodifica oare suficient de repede? Vom reusi sa intelegem mai bine omul dupa electroencefalograma? Cercetatorii creierului sunt optimisti si in aceasta privinta, cum sunt, in general, in privinta cunoasterii omului. O conditie ar fi insa — pretind ei — ca in lume sa se cheltuiasca mai putini bani cu inarmarea si mai multi cu cercetarea creierului, cu prevenirea tuturor acelor tulburari care-i ameninta dezvoltarea, afirmarea deplina ca organ suprem al ordinii si al intelepciunii.
Sa revenim insa la "dosarele creierului0. Reamintim cateva dintre achizitiile de pana acum ale stiintei, indiferent de cronologia descoperirii lor. Intocmite de neurofiziologi am desenat la inceputul acestui capitol un neuron. Asta numai ca sa pornim de la ceva concret, de la ceva cat de cat stiut, catre ceva mai putin stiut. Ceea ce ne intereseaza insa, in ultima instanta, nu este neuronul, ci creierul. Iar creierul nu poate fi redus la o suma de neuroni De altfel, in desenul precedent, nici neuronul nu l-am infatisat intreg. Am omis din schema un element esential: axonul — prelungirea cea lunga; am neglijat, de asemenea, sinapsa — locul de intalnire a doi sau mai multi neuroni.
Bineinteles ca ceea ce numim din punct de vedere anatomic "nervi" sunt manunchiuri de prelungiri celulare. Neuronii nu sunt singurii "membri" activi ai substantei cerebrale: in creier exista si alte celule pe care noi le numim "tesut de sustinere" — nevroglia —. Dar nu suntem deloc siguri ca ar fi simple celule "de umplutura"! Ele, se mai spune, aprovizioneaza neuronul cu hrana, il protejeaza de in-. Fluente nefaste, functioneaza si ca "izolatori" electrici etc. Oare numai asta sa fie? Cum se face atunci ca au infatisari atat de variate?
Ca exista mai multe tipuri de celule de sustinere? Tesutul nervos al vietuitoarelor (care au sistem nervos sau macar elemente nervoase disparate) este strabatut de asa-numitele impulsuri — sau influxuri — nervoase. Posibilitatea transmiterii acestora a fost initial explicata (gerlach, golgi) prin teoria unei "structuri sincitiaie" sustinandu-se, deci, ca neuronii comunica unii cu altii in locurile in care ei, de fapt, sunt uniti prin sinapse (teoria contiguitatii a inlocuit-o pe aceea a continuitatii dupa ce anatomistul spaniol ramon у cajal a descris neuronul ca unitate celulara independenta). Sinapsele simple (contactele directe intre doi neuroni) se intalnesc rar la reprezentantii mai putin evoluati ai lumii animale; ele se numesc sinapse electrice. Tipul de sinapse irttilnit la om (si la celelalte mamifere) il reprezinta sinapsele chimice. Vom reveni cu amanunte la "dosarele intocmite de bio-chimisti". In anul 1897, sherrington a denumit sinapsa regiunea de contact a doua celule inzestrate cu excitabilitate.
Prin sinapsa impulsul nervos se transmite intr-un singur sens si sufera o oarecare intirziere (masurata in zecimi de mili-secunde). Ce se petrece, deci, acolo? Prin axon, impulsul nervos se transmite, intotdeauna, centrifug. Inainte de intalnirea cu alt corp neuronal (daca sinapsa este "axoso-m atica") sau cu prelungirea dendritica a acestuia (sinapsa "axodendritica") cilindraxul capata o forma de buton.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977