Opera 56, in do major. Ata de celelalte lucrari concertisticc ale lui Beethoven, triplul concert pentru pian, vioara, violoncel si orchestra este mult mai putin cunoscut. Beethoven a inceput sa lucreze la realizarea acestui concert in anul 1803. Emele lucrarii se inscriu in caietele de schite din 1803—1804, printre acelea ale sonatelor waldstein si appassionata, ale operei leonora (fidelio), ale cvartetului opera 59 numarul 1, a In octombrie 1804, compozitorul a trimis manuscrisul concertului editurii breitkopi si hartei, atragind atentia intr-o scrisoare ca o lucrare concertanta de felul triplului concert, in care apare si pianul ca solist, este ceva nou. Prima auditie a triplului concert a avut loc in primavara anului 1808. Cu toate ca partea pianului era detinuta de Beethoven insusi, compozitia n-a avut succes.
Dupa aceea triplul concert a fost dat uitarii pentru mult timp. Intclegind obiectiile interpretilor care я considerau mai degraba un trio cu orchestra decat un concert propriu-zis, lucrare in care orchestra nu are un rol prea important, o editura muzicala a publicat o prelucrare a triplului concert ca trio, fara orchestra. Partea i, allegro, incepe cu un motiv avantat, expus la orchestra (mai intai de catre violoncele si contrabasuri) din care se naste tema principala: tot in. Partea de tutti orchestral, care precede aparitia solistilor, este adusa de catre viori o tema inrudita cu cea dinainte: felul de schitare a acestei noi teme prezinta asemanari cu acele lucrari anterioare ale lui Beethoven, in care tema a doua nu are decat priima fraza expusa pe alta treapta a tonalitatii. Dupa scurta introducere orchestrala de care am vorbit, isi face intrarea violoncelul solist, urinat de vioara, tu tema initiala. Pianul expune apoi si el capul temei, dupa care incepe un sir de figuratii. In decursul miscarii, cele trei instrumente soliste creeaza o atmosfera de elan si voiosie.
Partea II, largo, este foarte scurta, dar de o mare bogatie expresiva, fapt care o face sa poata fi asemanata cu cele mai inspirate pagini ale lui Beethoven. Iscarea incepe cu o tema melodioasa expusa de orchestra si care va apare apoi mereu imbogatita. Este sunetele in surdina ale corzilor, intervine violoncelul solist. Eosebit de cald este glasul lui cand intoneaza o frin-tura melodica ca o serenada. In centrul miscarii, rolul orchestrei este foarte redus. Aceasta frumoasa pagina a concertului se incheie cu repetarea insistenta de catre violoncelul solist a unui sunet care, crescind in intensitate, face trecerea catre final — ronda alia polacca. Chiar de la inceput, pe acompaniamentul corzilor, violoncelul solist expune un motiv de dans, reluat si mai stralucitor de vioara: rondo alia polacca soua voce.
Aceasta tema vesela care reproduce unele caractere ale folclorului polonez va reveni ca refren. Caracterul popular al finalului este foarte accentuat intr-un moment in care vioara, pianul si violoncelul solist isi schimba replici cand in major, cand in minor, asa cum se intampla deseori in dansurile populare.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977