Variatiunile simfonice pentru pian si orchestra s-au impus ca o capodopera a literaturii concertante. Onflictul dramatic ce se incheaga chiar din masurile introductive aminteste ascultatorului de minunatul andante din concertul numarul 4 in sol major de Beethoven. Ceeasi patetica opozitie a elementelor concertante — pian si orchestra — acelasi dialog incordat, aceeasi evolutie a sentimentului — duiosia opusa amenintarii, revolta, lupta, si in fine, biruinta. Aca prin Bach (уariatiunile goldberg), prin Beethoven (l'ariatiuni pe o tema de diabelli si arietta cu variatiuni din ultima sonata), prin liszt (variatiunile pe o tema de Bach) si prin schumann (studiile simfonice), arta variatiei a atins culmile inaltei maiestrii, putem spune ca franck a stiut totusi sa renoveze aceasta forma, tinand seama de experienta marilor sai inaintasi. Odul acestor stradanii inovatoare in cadrul formei de variatie il constituie variatiunile simfonice pentru pian si orchestra. Asar franck si-a cladit lariatiunile simfonice pe doua elemente tematice impartite intre pian si orchestra si dezvoltate in dialogul celor doua partide concertante. In sirul variatiunilor se contopeste o mare bogatie de idei si sentimente.
E vadeste astfel ca variatia nu constituia pentru franck un procedeu formal de transformare a unei idei muzicale, modificarea temelor de baza fiind subordonata unui conflict dramatic central. Cesta se defineste de la inceput ca o opozitie intre cele doua elemente ale primei teme: elementul ritmic si cel melodic. Riginal apare si faptul ca autorul a stiut sa dea lucrarii o forma asemanatoare concertului solistic in trei parti (tripartit) in care o sectiune mediana, linistita, este incadrata intre doua sectiuni cuprin-zind variatiuni in miscare repede. Ariatiunile simfonice incep cu o introducere in care se infrunta cele doua elemente ale temei initiale. Lementul prim este un motiv ritmic strabatut de un sentiment intunecat, sugerind o amenintare. El este expus de trei ori la unison de instrumentele cu coarde. Pianul solist opune acestui motiv amenintator o patrunzatoare melodie, duioasa, incarcata parca de lacrimi.
Dupa cele cateva masuri introductive, in care expresiva melodie a pianului (numarul 2) sfirseste prin a imblinzi furia amenintatoare a elementului ritmic (numarul 1), suflatorii de lemn si corzile, cintind in pizzicato, introduc tema a doua, de o linie mladioasa, strabatuta de seva nobila a unui sentiment generos. Pianul intampina aceasta noua melodie, desfasurind un sir de arpegii luminoase. Oul element tematic va fi expus in intregime de pian care-i va adinei continutul duios si poetic. Ar atmosfera amenintatoare din introducere revine pentru a pregati parca discursul emotionant al pianului, caruia orchestra II opune din nou motivul intunecat al unisonului, repetat de trei ori (numarul 1). Orchestra se potoleste treptat si pianul isi inalta vocea, contopind in emotionanta sa cantare intreaga expresivitate a celor doua melodii principale. Incep apoi variatiile propriu-zise. Tmosfera se schimba continuu.
A un moment dat, orchestra si pianul se infratesc, caci ele isi impart linia melodica a unei variatii. Ar fortele vrajmase par sa se uneasca pentru un nou atac. Motivul amenintator rasuna din nou. Onoritatea orchestrala creste, devenind luminoasa si vioaie. Asa orchestrala ataca eroic elementul ritmic al primei teme cu o stralucire ce vesteste victoria apropiata. Pianul participa si el la insufletirea generala i intind in octave puternic marcate, ca si cum ar lansa un semnal de lupta. Tmosfera de incordare se linisteste, sonoritatea orchestrala scade si vocea violoncelelor se inalta pentru a expune tema melodioasa din numarul 2, pe fondul frematator si nostalgic al figuratiei pianului.
Ici, in partea lenta a vari a {iun i lor, inspiratia compozitorului atinge o inalta tensiune emotionala. Instrumentul solist isi desfasoara in aceasta parte toate resursele expresivitatii si coloritului sonor. In nou atmosfera se schimba. E un tril prelung al instrumentului solist, orchestra marcheaza cu animatie crescinda ritmica vioaie a finalului, cladita pe modificarea atat a elementului ritmic cat si a celui melodic al primei teme. urmeaza un moment solistic in care pianul ia comanda ansamblului simfonic pentru ca, ramanind singur, sa-si expuna cadenta. O variatie — intr-un sentiment poetic profund — a elementului melodic al temei initiale. Lautul si apoi viorile readuc insa ritmul vioi al variatiei finale, care se va desfasura intr-o miscare tot mai insufletita.
Scurta incheiere (coda), in care toate instrumentele isi imbina glasurile cu timbrul pianului, lasa o impresie de bucurie triumfatoare. Recerea de la un sentiment la altul, transformarea continua a ideilor pe masura si in functie de desfasurarea conflictului dramatic central, constituie trasaturi esentiale ale acestei originale. Si puternice lucrari instrumentale.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977