Solventii. Fiecare rasina are solventii ei care nu sunt in mod obligatoriu si ai altora. Aceasta, uneori, ne va fi de folos). Dar un anumit solvent poate fi comun mai multor rasini. Este cazul "solvenlilor puternici": acetona, toluen, esteri etc. Care, in plus, ofera avantajul de a da solutii bogate si, totodata, fluide. Solventii puternici" fiind mai putin selectivi, in contactul cu ei o culoare uscata, risca sa se umfle si chiar sa se cojeasca.
De aceea, trebuie evitata prezenta lor in verniuri. Ne vom margini deci sa folosim fie uneori alcoolul, fie, mai adesea, esentele vegetale sau minerale. In plus, vom folosi, cu prudenta, solvnati ca lavanda, de pilda, carora ritmul lent de evaporare le lasa timp sa patrunda in straturile de dedesubt. Viteza de volatilizare determina ragazul de timp de care dispunem pentru a aplica si lucra cu un verni. Numerosi derivati ai petrolului ofera, in acest sens, o guma variata de esente usoare sau grele. Ceea ce ne permite sa le combinam intre ele, cu conditia ca aceste componente nevolatile sa fie compatibile. Din aceasta cauza, inainte de a folosi un amestec compus din doua verniuri vom intinde putin pe o placa de sticla ca sa verificam daca ramane o pelicula transparenta dupa uscarea completa.
Nu este suficient ca amestecul sa fie limpede in stare lichida, pentru ca incompatibilitatile sau tulburarile, adeseori, nu se manifesta decat dupa disparitia solventului comun. Calificative care in practica sunt atribuite nu densilatii, ci volatilitatii. Adaugam ca daca doua lichide au aceeasi viteza de evaporare, faptul nu este suficient pentru ca, impreuna cu aceeasi rasina, sa constituie verniuri care sa se usuce la fel. Lichidul care are cea mai mare afinitate cu o rasina, adica cel mai bun solvent al ei, o va parasi cu greu. Dimpotriva, celalalt lichid va disparea repede cu un solvent mediocru. Plastifiantii. De mult timp se lucreaza, de bine de rau, la remedierea fragilitatii rasinilor moi.
O prima metoda ne este sugerata de faptul ca cleiul din piele nu este casant decat dupa ce si-a pierdut toata apa. Generalizind, acest lucru se aplica si verniurilor: supletea persista atita timp cat exista putin solvent ca sa lege moleculele. Pentru ca acest efect sa fie durabil, solventul trebuie sa contina o fractiune nevolatila. Nu este cazul alcoolului sau al esentei, dar nimic nu ne impiedica sa adaugam o cantitate mica dintr-un solvent care practic nu se evapora. Odinioara se foloseau "uleiurile esentiale" sau "balsamurile", ca de pilda terebentina de venetia. Astazi, chimia ne ofera numeroase produse (pPrintre care ftalatul de butii) care permit o alegere mai adecvata. Numim plaslifiere externa contributia in acest sens a unei substante straine care confera suplete.
Ca atare, ea ramane independenta, si, in parte, libera fie sa exsudeze la suprafata, fie, mai ales, sa migreze in straturile de culoare de dedesubt. Aici, chimia a realizat un progres cu rasinile de "plastifiere interna". Molecula lor poate fi reprezentata printr-un lant in care unele verigi, in loc sa fie rigide ar consta din niste arcuri. Aceasta nu este numai o imagine, ci realitatea la scara microscopica. Vom face apel la aceasta elasticitate care nu este supusa nici migrarii, nici imbatrinirii. Dintre plastifiantii externi, cei mai folositi sunt uleiurile vegetale. Acestea constituie buni solventi pentru numeroase rasini, in asemenea masura incat unele gume dure (numite adeseori "copal" sau "ambra"), dupa indispensabila lor topire pe foc, trebuie sa fie dizolvate in ulei cald.
Numai atunci pot fi amestecate cu esenta, ca sa formeze impreuna "verniurile grase", opuse celor "slabe", care sunt compuse doar din esenta si din rasini moi. In acest caz, este vorba de uleiuri sicative". Cele doua procese de uscare vor intra, deci, in joc. Deoarece proportiile dintre elementele componente pot varia, caracteristicile verniurilor vor depinde de aceste raporturi. Conferind preponderenta rasinei sau uleiului, vom avea fie priza rapida si reversibilitate usoara, fie manuire indelungata, suplete si insolubilitate finala.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980