Se stie ca nu trebuie sa aplicam niciodata un verniu mat pe un fond mat sau absorbant, deoarece tonurile vor fi omorite sub o opaci fiere laptoasa. Dar un strat preliminar subtire de verni-emulsie stralucitor permite aplicarea obisnuita dupa o uscare adecvata a unui verniu mat de tablouri cu esenta, susceptibil si el sa poala fi indepartat si apoi regenerat. In legatura cu acest verniu ne putem referi la comunicarea prezentata de autor cu ocazia congresului icom tinut la madrid. In loc de a vernisa cu verniu putem aplica un verniu encauslic (dintr-un amestec de ceara si de parafina). Apoi facem sa luceasca tabloul frecindu-l sau, mai bine, incalzindu-l cu un fier electric sau cu un radiator, ceea ce da mai multa stralucire culorilor. Efectul dobandit se apropie mult de cel al picturilor din pompei. Faptul este valabil si in pictura cu ulei: se intampla rar ca un tablou, prin executie sau prin caracterul culorilor folosite sa nu aiba parti mai mult sau mai putin absorbante.
Iar verniul mal, va lasa aici o fractiune din propriul sau liant si va deveni opac, distrugind tonurile inchise. Trebuie sa facem astfel incat absorbtia sa devina imposibila, aplicind peste tot un verniu lucitor (verniu de retus sau verniu cu alcool de tip guasa). Dupa uscare, un strat subtire de verniu mal, uneori doar pulverizat, va da rezultatul dorii, fara riscul aparitiei unor pete albe. Exista, de asemenea, verniuri mato cu polimeri emulsionati. Cele trebuie aplicate peste o emulsie stralucitoare si intr-o forma definitiva. Ca sa incheiem, dam o sugestie pe care o datoram ingeniozitatii lui Pierre paulei. Pe o decoratie murala interioara, executata cu flashe sau liquitex, eventual asociate, aplicam, in final, un strat subtire de clei amilaceu, solubil in apa si se poate diminua luciul printr-un adaos slab do alb de creta caro, in afara de aceasta, prin efectul de velatura, face ca aspectul sa fie mai aerian.
Verniurile cu apa de acest gen au un rol protector, penlru ca se va fixa murdaria pe ele. Atunci cand curatenia va fi necesara, cleiul se va indeparta iara probleme, ca si murdaria printr-o simpla spalare cu un burete umed, si va putea fi inlocuit cu usurinta. Vom relua in cele ce urmeaza problema verniurilor izolante. Datoram unui mare amator al substantei "flashe" sfatul de a folosi alcamer nl diluat cu apa. Este o solutie si nu o emulsie, ceea ce ne permite sa-l inlaturam la nevoie. Verniul final fiind acrilic si cu esenta (verniu mat sau lucios tip 828 si 827) ne va permite si el o curatire fara nici un pericol. Ce concluzii putem trage?
Astfel de emulsii de polimeri permit o executie rapida si lipsita de riscuri avand toate resursele si altele in plus — de care dispune pictura traditionala. Vom avea culoarea in stare pura, neanienintata de intunecare, apta sa se combine, fara indoiala, dar, mai ales, apta, datorita acestei puritati, sa ofere toate efectele modularii a caror cale a deschis-o cezaune, si pe care o recomanda calduros atitea cercetari actuale. Crearea lor constituie, s-a spus, cea mai importanta descoperire pentru tehnica picturii, incepind din secolul al xv-lea clnd in flandra culoarea cu ulei stapanita de misterioasa elaborare a primelor sale mediu muri a permis realizarea unor capodopere prestigioase. Verniul se poate defini ca un "produs fluid, capabil sa se solidifice formand un strat sticlos. Se spune "o gresie vernisata". Dar si clciurile corespund acestei definitii, fara ca folosirea lor cu apa sa constituie o diferenta. Exista verniuri cu apa (albus de ou, odinioara, astazi emulsie) si cleiuri cu solventa.
Daca rolul unora este de a proteja, iar al celorlalte de a lega, verniurile "de pictura" nu ar trebui sa se numeasca "cleiuri"? Complexitatea problemei este evidenta. Astfel, fara sa trecem in revista arsenalul produselor moderne, vom constata ca intre ele sunt putine asemanari. Fiecare se deosebeste prin compozitie, astfel incat sa raspunda unei nevoi precise (protectie chimica, izolare electrica, de pilda). Din aceasta cauza un verniu excelent pentru parchet nu va fi adecvat pentru o nava. Sa speram ca aceste consideratii, dat fiind ca nu dau o definitie riguroasa, ne vor face sa fim cel putin prudenti: un anumit gliceroftalic nu a fost conceput pentru tablouri; in ciuda calitatilor sale, evitati-l. astfel ne vom feri sa aplicam pe o mobila pictata, expusa unor manipulari frecvente, un verniu preconizat pentru finisarea tablourilor. Sa ramanem in domeniul nostru.
Mai intai sa definim rolul fiecaruia dintre produsele noastre, apoi modul in care caracteristicile diferitelor substante componente pot sa determine raspunsul. Verniurile noastre se deosebesc prin patru functiuni: verniul de pictura: imbogateste liantul culorilor. Verniul de retus: hraneste, prin impregnare, culoarea saracita. Verniul izolant: evita patrunderea unor elemente nedorite. Verniul final: controleaza stralucirea si constituie o protectie care poate fi reinnoita. Daca unele calitati, cum sunt lipsa ingalbenirii si altele, pot fi cerute de la toate, cel de-al patrulea tip se deosebeste net de celelalte trei: i se cere sa poata fi indepartat usor pentru a fi reinnoit. Aceasta proprietate pe care restauratorii o denumesc reversibilitate, o vom cunoaste mai bine studiind modul de uscare a unui verniu.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980